Nemescu – Viața ca un film

Fără critică socială. Fără mesaj antiguvernamental. Fără ură. Fără superioritate. Cu sinceritate. Cu înţelegere. Cu dragoste.

Înainte ca 20.000 de români să vadă California Dreamin’ în cinematografe, înainte ca juriul de la Cannes să dea cu regulile de perete şi să acorde premiul „Un Cértain Regard” acestui film „neterminat”, înainte ca justiţia română să‑şi bată joc de familia lui, înainte ca ziarele să se întreacă în omagii patetice, înainte ca televiziunile să stoarcă lacrimi reluând imagini de la locul accidentului, înainte ca Media Pro, producătorii California, să lăbărţeze un banner în sediul ProTV pe care scria „Dumnezeu l-a vrut regizor”, înainte ca taxiul condus de Radu Aruştei, în care se afla împreună cu sunetistul Andrei Toncu, să fie spulberat de un Porsche, Cristian Nemescu era uşor neliniştit.

Prima variantă de montaj la California, pe care o asambla cu prietenul şi colaboratorul Cătălin Cristuţiu, depăşea deja trei ore, fără să i se fi alipit ultimele trei secvenţe: moartea şefului de gară, plecarea americanilor şi epilogul de un „optimism ambiguu”, cum îl numeşte Cristuţiu. Era primul lui film de lungmetraj şi primul film finanţat de un producător mare. Nemescu nu vroia să predea un film de trei ore, dar nici unul incoerent, tăiat sub presiunea deadline-ului. Mai trăsese chiulul în liceu, când se scuza mereu că nu-şi făcuse tema la română, scârbit de culegerile de comentarii pe care trebuia să le regurgiteze. Filmul, însă, era viaţa lui. Când făcea film nu găsea scuze. Nici pentru un material mediocru, nici pentru echipă, nici pentru actori şi, mai ales, niciodată pentru sine. Era prea pretenţios ca să-şi permită să fie repezit. Întrebat înainte de filmările la California ce notă şi-ar da ca regizor, Nemescu a răspuns revistei electronice Punctfilm: „Ţinând cont că n-am făcut încă un lungmetraj, că am doar 27 de ani, că mai am multe de trăit + învăţat mi-aş pune 6, adică e loc de mult mai bine, dar am trecut semestrul.”

Greul abia acum începea. El şi Cristuţiu urmau să taie, să lipească, să potrivească şi să şlefuiască. Nemescu putea să facă minuni dintr-un material brut, spune directorul lui de imagine, Liviu Marghidan. („Era foarte tare în partea de post-producţie. Avea un simţ extraordinar.”) Exigenţa era motivul neliniştii lui – nu tăieturile, producătorul sau data de predare. Urma, din nou, să se ia la trântă cu sine, cu ce ştia despre film, cu ideile lui despre poveste şi cu secvenţele la care ţinea.

Dar nelinişte nu a însemnat niciodată nesiguranţă.

Cu zece luni mai devreme, Nemescu şi echipa lui dârdâiau de frig într-o zonă întunecată din cartierul Rahova, într-un loc în care nu ai vrea să rătăceşti de unul singur. Filmau mediumetrajul Marilena de la P7, o poveste de iubire dintre un puşti de cartier cu gura spurcată şi hormonii dezlănţuiţi şi Marilena, una din curvele din faţa blocului. Printre pozele făcute în acele zece zile de filmare, e una la care revin de când am început să-l cunosc pe Nemescu din amintirile familiei, colegilor şi prietenilor. În poză, Nemescu arată mai ca întotdeauna – slab, plăpând, inocent, cu o umbră de ghiduşie sub ochii căprui vii şi un început de chelie. E înfofolit într-un hanorac ascuns sub o geacă de blugi, iar pe spate are ghiozdanul de care era nedespărţit în acele zile. Stă pe un scaun de plastic, iar în faţă are un cabinet mobil cu monitorul. E o postură clasică de regizor la lucru. În spatele lui însă nu e un decor de platou, nici zece asistenţi gata să-i satisfacă fiecare moft. Sunt blocuri gri, neprimitoare, iar în jurul lui stau personaje pitoreşti ale cartierului, feţe curioase, neîncrezătoare, care par a se întreba: „Ce face mă amărâtul ăsta aici?”

Andi Vasluianu, peştele din Marilena, spune că era tensionant să filmezi într-o asemenea locaţie.

„Tot timpul aveai senzaţia că eşti în gura unor fiare, aşteptai să te muşte, dar nu ştiai când şi nu ştiai de unde. Dădea Cristi motor şi mă trezeam cu lasere pe faţă. Îţi venea să le mănânci gâtul ălora.” Nemescu era şi el tensionat, dar nu se exterioriza – şi el, şi Marghidan, vroiau să tragă în Rahova. Povestea, scrisă cu Tudor Voican, se desfăşura într-un cartier cu curve, traficanţi şmecheroşi şi seringi. O lume sordidă, dar în care pulsează viaţa.

„Când am avut povestea, am ştiut că trebuie să fie obligatoriu vorba de un cartier dintr-ăsta rău famat, pentru că puştii mei răi aveau nevoie de un astfel de loc ca să se desfăşoare”, spunea Nemescu, anul trecut, într-un interviu în Re:Publik.

Ca să filmeze acolo, au obţinut aprobarea unei armate de bulibaşi.

„Imaginează-ţi că mă duc cu Nemescu”, spune Marghidan, sorbind dintr-un fresh de portocale într-un bar din centrul vechi al Bucureştiului, „zic: vreau şi eu să vorbesc cu şeful de aici. Uite, m-a trimis un nume interlop, că vreau să filmez aici. Şi unul dintre ăia vine la mine şi-mi zice: Da’ ce-ar fi să fac aşa un film cu karate cu voi?”

Începe să râdă amintindu-şi. Brunet, ciufulit şi cu barbă, Marghidan e un urs de om, cel care intervenea în momentele când fineţea lui Nemescu n-ar fi fost eficientă („eu pot să mă bat cu toţi ţăranii”).

„Şi mă lovea foarte încet, aşa, la mişto”, spune Marghidan arătând spre piept. „Şi îmi mai dădea şi cu genunchii uşor în coaie. «Zi mă, dacă încep să fac eu aşa un film cu karate cu voi?» De fapt, tipul ce făcea? Îmi fura portofelul. Nemescu era pişat pe el tot.”

Înfricoşat sau nu, nu se punea problema să renunţe. Nemescu era atât de riguros încât simţise nevoia să facă un film de antrenament înainte de lungmetraj. Ba mai mult, Marilena era făcut cu banii şi pelicula pe care Nemescu şi echipa le obţinuseră ca premii cu scurtmetrajele de şcoală. Producătoarea Ada Solomon de la HiFilm a adunat restul. Când a auzit că nişte tineri vor să facă un film din buzunarul lor, nici n-a mai interesat- o povestea. Dedicaţia lui Nemescu şi a echipei (unii actori au acceptat să joace pe gratis) era suficientă.

„Pe cât părea de fragil, nu-ţi lăsa loc de replică”, spune Solomon. „Am încercat să-l conving să nu o omoare pe Marilena. Abia văzând California am înţeles mai bine Marilena: făcea într‑adevăr un test pentru lungmetraj” – de la elementele fantastice, la descărcările electrice dintre personaje, la violenţa din final.

Cristi se uita la filme, vorbea despre filme şi făcea filme. În rest, prefera să evite chestiile practice pentru că «nu se pricepea».

Când cel mai puternic adversar al tău eşti tu însuţi, nu te mai sperie cartierele mărginaşe, actorii şi producătorii mai experimentaţi sau criticii gata să te devoreze. Nu te mai sperie colegii care nu te consideră destul de „cool” pentru gaşcă, fetele şi urmele pe care le lasă în viaţa ta sau propria introvertire.

„Nemescu devenise foarte puternic”, spune Marghidan. „Nu mai era papă-lapte şi băiatul lui maică-sa şi taică-su.”

Când a murit, pe 25 august 2006, nu a murit o speranţă a filmului românesc, ci una dintre certitudinile lui. „Vreau să cred că ne-a fost luat pentru că nu mai avea nimic de învăţat aici”, spune mama lui, Erica Nemescu. „Ştia tot.”

Cristian Daniel Nemescu s‑a născut pe 31 martie 1979, într-o familie cu înclinaţii artistice. Mama lui, Erica, acum la Radio Romantic, a fost inginer de sunet la Animafilm, iar tatăl, Octavian, e compozitor şi profesor la Conservator. L-au botezat Cristian pentru că le-a plăcut numele, iar Daniel, după un poet din generaţia tatălui, Daniel Turcea, care murise cu trei zile înainte. Toată viaţa a locuit cu părinţii în cartierul Colentina, pe strada Maşina de Pâine, la zece minute de tumultul pieţei Obor.

Cristi a fost de mic un copil voluntar, hotărât să facă doar ce vrea el. La 3 ani, pe când spunea că vrea să se facă un „domn nobil”, îşi punea singur plăci cu poveşti sau muzică. Pe la 7-8 ani, ca să nu-l lase singur în vacanţe, Erica a început să-l ia cu ea la Animafilm. Nu îi plăcea nici cu desenatorii şi nici la montaj, unde mama lui punea „zgomotele”. „Nu‑l mai da înapoi!”, izbucnea uneori. „Lasă-mă să-l văd!”

„Nu era un copil cu care să faci tu ce vrei cu el”, îşi aminteşte Erica, aşezată cu mâinile în poală pe un fotoliu în sufragerie. Are părul scurt, grizonat, şi poartă o fustă neagră creponată şi un maieu albastru închis. Pe pianina din colţul camerei sunt două fotografii înrămate cu Cristi, iar biblioteca cu uşi de sticlă din celălalt colţ ascunde caiete cu partituri.

La Animafilm, reia Erica povestea, locul preferat al lui Cristi era pe platoul de filmare cu păpuşi, unde era o atmosferă similară unei filmări reale, doar că făcută fotogramă cu fotogramă. Operatorii îl lăsau pe Cristi să se uite prin cameră, aşteptând ca păpuşilor să le fie mişcate membrele prinse cu ace pentru a trage următorul cadru. „Era aşa de pasionat că realmente uitam de el”, adaugă Erica.

În interviul pentru Punctfilm, Cristi îşi amintea de aceste prime întâlniri: „Când eram mic îmi plăcea să spun tot felul de poveşti mai mult sau mai puţin mincinoase şi de-obicei mă ocupam să organizez jocurile, fie că erau lego sau leapşa.” La sfârşitul clasei a IV-a, învăţătoarea l-a numit „povestitorul clasei”.

Încăpăţânarea de a face doar ce-l pasiona şi fascinaţia pentru poveştile spuse prin film nu erau singurele trăsături ale lui Cristi care s-au evidenţiat de timpuriu. „Era genul de copil care avea întotdeauna dreptate”, spune Erica. Dacă nu recunoşteai că are dreptate, se punea pe un plâns fioros. În acelaşi timp, avea o memorie uluitoare şi un dar de a reţine momente întregi. Odată, uitându-se cu mama lui la o fotografie din revista Cinema, a întrebat: „Ce-i asta?” „Un afiş”, i-a răspuns ea. „Ce-i ăla?” „Un cadru din film pe care apoi se scriu lucruri.” În acel moment, pe Cristi l-a bufnit plânsul. Văzuse filmul şi ştia adevărul: „Nu-i adevărat – nu era în film! Nu‑i adevărat!”

Mai târziu, în facultate, avea să fie la fel de ferm, dar fără lacrimi. „Era de o tenacitate extraordinară”, spune Laurenţiu Damian, profesorul lui de regie. „Nu m-a întrebat niciodată dacă sunt de acord cu ce gândea el. Venea, mi-o propunea şi spunea: ce greşeli sunt? Era de la sine înţeles că el îmi propunea această opţiune fără nici un fel de obrăznicie, doar cu hotărâre. Avea uneori o hotărâre încât făceai tu pasul înapoi.”

Damian l-a văzut prima oară pe Nemescu în 1998, la examenul de admitere la secţia de regie a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC). Era un băiat plăpând cu ochi vii. De pe scaunele comisiei, Damian îl urmărea cu privirea, căutând „ceva ce se numeşte aură”.

„(Regia) e o meserie în care, când apari undeva, trebuie să se vadă că ai apărut”, spune Damian. „Nu trebuie să ai 2 metri ca să se vadă, dar trebuie să fie o ardere, o privire, un ceva.”

Urmărindu-l pe Nemescu pregătindu-şi răspunsul, Damian se gândea: „Doamne, ce copilaş este.” Dar când i-a venit rândul şi a început să vorbească, comisia a tresărit. „Avea o voce foarte puternică, oarecum puţin în contrast cu zona plăpândă de la 18 ani”, spune Damian. Puterea nu venea din ton – Nemescu era mereu calm – ci din discursul riguros care comanda respect. „Mă obliga să fiu atent la ce îmi spune, cu aerul că îmi spune o singură dată şi dacă nu reţin e vina mea”, adaugă Damian.

În filmul vieţii lui, admiterea la facultate era esenţială deoarece avea nevoie de suportul material al şcolii pentru a începe să creeze. Dacă la liceu intrase în ciuda unui 5 schingiuit la matematică, o materie pe care nu o suporta, la examenul de la UNATC nu putea să greşească. „Ştiam că e singura facultate de film acceptabilă de la noi, ştiam că pot să fac nişte filme în peliculă şi că e obligatoriu să trec prin asta ca să merg mai departe”, spunea el.

Când a terminat, a refuzat să-şi dea licenţa. Nu venise pentru diplomă, ci pentru posibilitatea de a face filmele pe care le visa. „Ce să fac cu diploma aia?”, a întrebat-o pe mama lui. „N-ai să poţi să te angajezi”, i-a răspuns Erica. „Unde?”, a glumit el. „N-ai să poţi face ce vrei.” „Păi fac.”

În 2004, la şase ani după admitere, Nemescu i-a trimis un e-mail unei eleve din Craiova care vroia să dea la regie şi vroia nişte sfaturi de la un absolvent. În patru pagini – o epopee, pentru cât comunica el în scris – Nemescu i-a făcut o radiografie clinică a examenului, dovedind că era un puzzle pe care îl rezolvase demult.

„E esenţial să nu te emoţionezi”, scria el. „Să dai răspunsuri la întrebările lor care au menirea să te încurce şi să vadă că eşti în stare să te lupţi pentru o idee, să argumentezi. În nici un caz să rămâi fără replică… TUPEU.”

Acest tupeu contrastează cu Nemescu din viaţa de zi cu zi, care se poticnea şi-n comenzile de la restaurant, deşi nu prea ieşea din formula friptură cu cartofi prăjiţi. Mădălina Ghiţescu, care a jucat rolul Marilenei, îşi aminteşte un festival la care Nemescu a trebuit să treacă printr-o sesiune de întrebări de la critici, unele personale. Răspunsurile lui erau cam aşa: „Well… Soooo… Well…. Soooo…” La un moment dat, o româncă, critic de film s-a apropiat de echipa lui Cristi şi le-a spus: „Dacă nu ştie engleză sau franceză îi traduc eu, nici o problemă.” „Stai liniştită că aşa vorbeşte şi româneşte”, i-a răspuns Solomon.

Când scria despre admiterea la regie, însă, avea într-adevăr „tupeu”: „E bine să comunici verbal, life, uitându-te în ochii lor, să nu te emoţionezi, să zâmbeşti relaxată, ca şi cum ai «coaie».”

La începutul facultăţii, introvertirea l-a făcut pe Nemescu să rămână pe dinafară când s-au format perechile regizor-scenarist sau regizor-operator. După primul lui film, un exerciţiu de studio prin care trec toţi studenţii, lumea se înghesuia să lucreze cu el. Cristuţiu, student la montaj, a fost printre primii care i s-au alăturat. Au urmat Voican, scenaristul, sunetistul Toncu şi operatorul Marghidan, o echipă în care Nemescu avea mare încredere.

„Odată ce găseşti nişte persoane cu care te înţelegi foarte bine şi cu care îţi găseşti un echilibru, sigur se mai leagă şi nişte prietenii, şi dup-aia e foarte uşor să lucrezi cu cineva aproape de tine şi care ştii că te va susţine când faci o alegere, în care ştii că poţi să ai încredere şi ştii că poţi să te laşi pe mâna lui”, spune el în comentariile de pe DVD-ul California Dreamin’. Nu toată echipa era din aceeaşi generaţie (Voican şi Marghidan au peste 30 de ani), dar aveau idei similare despre film şi Nemescu era omul cu care puteau face peliculele pe care şi le doreau.

„Eu am crezut foarte tare în Nemescu”, spune Marghidan. „Fac film aşa, cu alţii, dar îmi e nasol. Eu aveam un viitor cu Nemescu aşa, ca şi cuplu.” Marghidan are şi acum viitor în film; la fel şi Cristuţiu, care e partener într-o companie de producţie. Dar ce spun amândoi e că, lucrând cu Nemescu, puteau să dea tot ce era mai bun din ei.

Nemescu începuse să-şi contureze fundamentul cinematografic în liceu, când era în fiecare seară fie în faţa televizorului, fie la cinema, de ajunseseră colegii de muncă să o critice pe Erica pentru modul în care îşi creşte copilul. Se uita la orice – de la blockbustere hollywoodiene la filme de artă. „Nu era film cât de cât cunoscut despre care să vorbeşti şi despre care să nu spună: băi, ăsta e scenaristul de la ăla, care a lucrat cu ăla, care era fratele lu’ aia din filmul cu cutare”, spune Marghidan. Văzând multe filme avea şi multe de spus. Părerile sale pot fi regăsite în peste 530 de comentarii pe care le-a lăsat pe forum la Cinemagia.ro, unde sub numele de „zizi” judeca atât ultimele apariţii cât şi starea filmului românesc. În martie 2004 postase o listă cu filmele lui preferate. Primele cinci erau: In The Mood For Love (O iubire imposibilă), Fight Club, The Thin Red Line (La hotarul dintre viaţă şi moarte), Le fabuleux destin d’Amélie Poulain (Amélie) şi Natural Born Killers (Născuţi asasini). Printre regizorii pentru care avea o slăbiciune se numărau Martin Scorsese, Lukas Moodysson, Larry Clark şi Jean-Pierre Jeunet.

Această cultură cinematografică vastă i-a permis să-şi definească repede concepţiile proprii despre film – ăsta e şi motivul pentru care a respins profesorii care încercau să-şi impună viziunea în loc să discute preferinţele studenţilor.

Nemescu dorea să aducă filmul înapoi la poveste. Nu vroia metafore în genul cinematografiei lui Andrei Tarkovsky. „E filmul generaţiei tale”, îi spunea tatălui lui. Nu vroia nici filmul românesc codat, pe care împreună cu echipa îl lua deseori peste picior. Făceau mişto mai ales de calul alb şi oglinda spartă – termeni care în vocabularul UNATC descriu clişeele metaforice ale cinematografiei autohtone.

„Când scriam, glumeam amândoi: «Punem aici un cal alb să alerge pe câmpie că dă bine la intelectuali?»”, spune Voican – acum masterand în scenaristică la York University în Canada – într-o conversaţie pe Internet. „Noi am făcut filmele pe care ne-ar fi plăcut să le vedem ca spectatori. Am văzut că ne interesează iubiri de liceu, familii în care nu se comunică şi poetica străzii. Ne interesa unde palpită viaţa – nu poveşti cu intelectuali «lost in transition».”

Damian spune că cinematograful generaţiei sale – parabolă, metaforă – e detestat de studenţii de azi de la film. „Am trăit într-un sistem în care nu puteai să spui nimic decât învăluit într-o metaforă”, adaugă el. „Cinematograful de astăzi e fără menajamente, fără edulcorări, fără ralantiuri, fără poetică cinematografică.”

(Nemescu) avea un râs special – râde a des chis total, plen ar şi roşea foarte tare. Îi roşea şi chelia puţin. Era haios.

Din acest punct de vedere, platforma lui Nemescu era bine definită – nu vroia „complicăciuni”. Voican, cu care a scris ultimele trei filme, spune că vroiau să facă filme cu sufletul pe masă. „Ca la comunişti: cu oameni, pentru oameni”, glumeşte el. „Orice din România se poate povesti. Fără critică socială. Fără mesaj antiguvernamental. Fără ură. Fără superioritate. Cu sinceritate. Cu înţelegere. Cu dragoste.”

Cinematograful românesc contemporan are două direcţii, consideră Damian. Prima e un cinema direct, realist, în care observarea lumii e aproape microscopică (Moartea domnului Lăzărescu, Hârtia va fi albastră, A fost sau n-a fost). A doua, din care face parte şi Nemescu, e mai clasică şi constă într-o împletire a realismului cu limbajul cinematografic elevat (Occident, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, California Dreamin’). „Asta nu înseamnă sofisticare”, spune Damian. „Nu înseamnă preţiozitate, ci înseamnă că nu au marşat pe cinematograful direct decât în zona de substanţă, nu şi în facere.”

Aceste filme presupun o abundenţă de unghiuri şi mişcări de cameră (Marghidan, care iubeşte filmarea din mână, a numit stilul echipei „freestyle”). Regizorii hotărăsc să dezvăluie bucăţi din poveste care nu se văd într-un film hiperrealist. Folosesc vise, flashback-uri, split screen-uri. „E nevoie de multe tăieturi, de racorduri, de curs lin”, trebuie să ştii când să aduci un flashback, spune Cristuţiu. „E nevoie de multă îndemânare şi măiestrie – şi pe mine mă apucă uneori panici d-astea că o să‑mi uit meseria dacă o să montez numai documentare.” Unii critici au numit stilul lui Nemescu „realism magic” – film în stilul literaturii sud-americane. Corneliu Porumboiu, care a scris şi regizat A fost sau n-a fost, îl numeşte „realism poetic” şi adaugă că Nemescu e cu siguranţă „cel mai eclectic regizor din tânăra generaţie”, iar Marilena „este pentru mine o capodoperă, şi nu folosesc cuvinte mari”.

Aura de sinceritate din filmele lui Nemescu nu e doar rezultatul stilului. Particularitatea peliculelor lui e dată şi de cât de mult reflectă viaţa autorului. Aproape toate spun povestea primelor mari iubiri, drame adolescentine şi fantezii care l-au consumat pe Nemescu şi pe care le-a descărcat în personajele lui, îndemnându- le la gesturi nebuneşti: în Poveste la scara C, băiatul îndrăgostit dă telefoane la linia erotică ca să afle ce poate face cu o fată în lift, în Marilena fură un troleibuz pentru prostituata la care fantazează, iar în California traduce greşit intenţionat ca să prevină o idilă între fata iubită şi un soldat american.

„Toate filmele lui au momente comune, se întâlnesc”, spune Vasluianu, care a jucat şi în California. „El măcar a fost cinstit. Şi-a manifestat anumite obsesii şi le-a lăsat să ardă. Orice artist are imaginile lui cu care luptă. El şi-a lăsat dorinţele şi impulsurile să se exprime, ba chiar le-a dat drumul bine de tot. Şi le-a şi repetat – poate tocmai pentru că nu erau consumate.”

Anul trecut, într-un interviu în ziarul Cotidianul, Nemescu spunea că ar mai putea face zece pelicule inspirate de adolescenţă, subliniind că şi în California sunt puştani îndrăgostiţi, chiar dacă ei sunt doar una dintre poveştile filmului.

În liceu, înconjurat de fete „cool”, Nemescu era cam singur. Aproape toţi elevii din clasă jucau baschet, cu excepţia lui şi a două fete, dintre care Yvonne Irimescu i-a rămas apropiată şi după liceu. „Ne-am reprofilat pe badminton”, spune Irimescu, „moment în care a fost clar că nu aveam nici o şansă de adaptare.”

Irimescu lucrează astăzi la NexT, fundaţia şi festivalul de scurtmetraj create în memoria lui Nemescu şi Toncu. Ea îi cunoaşte filmele pe de rost şi spune că momentele autobiografice sunt uşor de reperat. În California e o scenă în care elevii se joacă cu mingea. La un moment dat, când Andrei, timidul îndrăgostit, primeşte o pasă, Monica, obiectul pasiunii, îi smulge mingea din mână şi se răţoieşte la cei din jur: „Tu-i dai pasă la boul ăsta, mă? Nu vezi că nu ştie să se mişte?” În altă scenă, Monica îi spune lui Andrei: „Auzi, tu nu eşti chiar aşa naşpa precum credeam eu.”

Ambele sunt scene reale din viaţa lui Nemescu. La fel e şi cea din Mihai şi Cristina în care el, aşezat în banca a treia de la geam (locul lui Cristi), o soarbe din ochi pe ea, care, aşezată nepăsătoare în faţă pe rândul din mijloc, îşi răsuceşte naiv o şuviţă de păr. „Cam tot ce se întâmplă cu fetele alea, ce fac şi ce sunt ele în film e recognoscibil”, adaugă Irimescu. „Eroinele principale ale lui Cristi sunt o sinteză a tuturor fetelor care i-au plăcut.” (Nu doar scenele cu fetele sunt inspirate din realitate. Secvenţa cu aviatorul de culoare din California e o poveste din copilăria lui Octavian Nemescu.)

Nemescu vorbea mult despre fete, chiar dacă uneori o făcea enumerând motivele pentru care ele l-ar respinge, spune Irimescu. „Deci nu, lumea asta e făcută pentru tipi d-ăia perfecţi, de 1,85, blonzi şi cu muşchi, şi nici o femeie nu s-ar uita vreodată la mine”, spunea el. Această îngrijorare apare şi într-una din variantele scenariului la California, în care Andrei spune: „Îmi place o fată. Care sunt şansele ca din 3 miliarde de bărbaţi din lume ei să-i placă de mine?”

Filmele lui Nemescu sunt poveştile de dragoste ale unui băiat timid care nu ştie ce să le spună fetelor, iar această inocenţă îl evidenţiază între cineaştii tineri. „E un mare act de curaj să te laşi vulnerabil”, spune Ghiţescu. „Oamenii de obicei îşi pun ziduri – n-ai să vezi unul care să se arunce în cap, în viaţă sau în dragoste.”

Oricât ar fi suferit liceanul Nemescu din cauza fetelor, când şi-a tradus viaţa în film a făcut-o fără ranchiună, ba din contră, a infuzat iubirile cu optimism. Dragostea – oricât de improbabilă – va avea loc, chiar dacă drumul către ea va fi lent.

Iar când povestea, juca de minune rolul îndrăgostitului victimizat pentru a-şi întinde echipa pe jos de râs. „N-am mai întâlnit pe nimeni care să vorbească atât de mult şi cu atâta implicare despre fete fără să pară uşor libidinos”, spune Cristuţiu zâmbind. „Nu ştiu de ce.” Într-un comentariu lăsat pe Cinemagia. ro într-o discuţie despre UNATC, Nemescu scria: „ce mai merită rău de tot în facultatea aia sunt gagicile de la coregrafie (care pot fi interpelate în barul de la parter).”

Marghidan la rândul lui se pune pe un râs straşnic amintindu‑şi de cum glumea Nemescu despre dinamica lui cu fetele: „Ţin minte că vorbeam la un moment dat… Nu mai ţin minte cum a formulat-o Nemescu – dar tot aşa în râs: «Ce să fac eu, eu d-aia m-am făcut regizor, înţelegi? Să am aşa succes la femei».”

„Vreau să cred că ne -a fost luat pentru că nu mai avea nimic de în văţat aici”, spune mama lui, Erica Nemes cu. „Știa tot.”

Marghidan continuă, exploziile de hohote întrerupându-l între propoziţii: „Şi faza era, stai să-ţi zic… cumva aşa zice: «Să‑mi iau motocicletă, să fiu regizor foarte bun, aşa, să am şi eu o pizdă care când zice Ne–mes–cu să-i tremure bărbia».”

Era februarie 2006 şi Cristian Nemescu terminase montajul la Marilena de la P7 şi aştepta lumina verde pentru primul lungmetraj, California Dreamin’. Şi el, şi echipa erau preocupaţi de ce vor face cu Marilena după filmare, având în vedere că festivalurile nu sunt receptive la struţo‑cămile de 45 de minute, greu de încadrat în categoriile clasice. Într-o seară, actriţa Maria Dinulescu (care a jucat şi în Poveste, şi în California) l-a invitat pe Nemescu la ea, chitită să-i facă cunoştinţă cu o fată – Luiza Pârvu – fata căreia îi scrisese e-mailul cu sfaturi doi ani mai devreme.

Dinulescu avea şi alţi oaspeţi, iar Nemescu, neaşteptându‑se să găsească lume, a rămas în prag, uşor stânjenit şi cu geaca în mână. Luiza era în haine de casă. Au intrat în vorbă şi au trecut urgent la pasiunea lor comună: filmele. „Am avut o conexiune puternică”, spune Pârvu, o şatenă minionă de 21 de ani, cu ochi albaştri şi breton filat, pieptănat spre dreapta, pe care şi-l dă deseori după urechi. Gropiţa din colţul drept al gurii i se activează des când îşi aminteşte de el.

„Cristi a făcut primul pas după aceea”, spune ea. „El nu făcea niciodată primul pas.” Nemescu a rugat-o pe Dinulescu să îl mai invite pe la ea. Dinulescu i-a spus că nu va fi acasă, dar l‑a sfătuit să meargă şi să pretindă că o aşteaptă – aşa putea fi singur cu Luiza. A funcţionat. „Era ca o prietenie de şcoală generală”, râde Luiza.

În comentariile de pe DVD-ul California, actorul Răzvan Vasilescu spune că Nemescu pare genul de băiat timid, incapabil să facă o declaraţie de dragoste directă. Mai degrabă ar face un film ca să spună asta. Vasilescu avea dreptate – umbla vorba în grupul lui Cristi că, dacă e îndrăgostit de o fată, îi va arăta filmele lui. Într-o seară, după prima întâlnire oficială, i-a spus Luizei: „Hai să-ţi arăt ceva.” S-au dus acasă la Toncu, care în acea perioadă finaliza sunetul, şi Nemescu a proiectat secvenţe din Marilena.

„M-a emoţionat foarte mult”, spune ea. „Ştiam că pentru el asta era o declaraţie de dragoste.”

Nemescu nu spunea cuvinte mari şi nu avea gesturi expansive de tandreţe. Îşi manifesta afecţiunea prin lucruri mici. Luiza spune că poate cea mai curajoasă declaraţie pe care i-a făcut- o Cristi a fost: „Eşti foarte simpatică.” Un moment intens a avut loc când se sărutau într-o seară în studio. „Ne-am pupat, ne-am electrizat şi s-au stins toate calculatoarele”, spune ea. „Fusese o scurtă pană de curent. Ştiam ce însemnătate au momentele astea pentru Cristi.” (Atât personajul Marilena, cât şi Monica din California au puterea de a electriza, mai ales când există atracţie.)

La nici o lună de la întâlnirea lor, Marilena fusese acceptată în „Semaine de la Critique” la Cannes şi Media Pro pusese California pe roate. Nemescu mai avusese relaţii înainte de Luiza (nu chiar toate amorurile fuseseră fiascouri) şi nu se poate şti ce ar fi urmat între ei. Un lucru e cert însă pentru toată lumea. Erau fericiţi. În cursa spre maturitate, omul Cristian Nemescu recupera grabnic terenul pierdut în faţa regizorului Cristian Nemescu.

E greu să separi omul de cineast – mai ales că se întâlnesc atât de des pe peliculă –, dar cu siguranţă Nemescu din viaţa de zi cu zi părea mai neajutorat. Era bântuit de tot felul de alergii (mai ales la puful de plopi) pentru care umbla cu spray-uri la el. Alergiile lui Doiaru în California sunt alergiile lui. Fiind firav, era bolnăvicios. La filmări la Marilena a stat cu gluga pe cap de frica vreunei meningite, iar la montaj la California l‑a rugat pe Cristuţiu să lipească hârtii pe aparatul de aer condiţionat ca să nu-i mai sufle în cap. Uneori, Cristuţiu reuşea să-l convingă să ţină aerul la 27 de grade, dar atunci Nemescu îşi trăgea gluga de la hanorac pe cap şi o mască de chirurg pe faţă. Când era în liceu, îi curgea sânge din nas, ceea ce li se întâmplă şi personajelor lui. Nu bea, nu fuma şi nu dansa, creând o imagine comică în club, unde-l găseai uneori aşezat şi sorbind dintr-un suc cu paiul. Şi-a mai luat ocazional bere, dar Cristuţiu nu-şi aminteşte să fi terminat vreuna.

Era dezorganizat şi lucra după un orar propriu. Când nu filma se trezea la prânz. Avea obiceiul să întârzie cel puţin 20 de minute la întâlniri. Era atât de aiurit uneori încât mama trebuia să îi cumpere biletele de avion şi să se asigure că-şi va prinde zborurile. Tot ea îi făcea pacheţele cu mâncare pentru filmări. Odată, în drum spre o proiecţie la un festival, şi-a dat seama că îşi uitase spray-ul pentru alergii. S-a întors să-l ia, dar pe drum şi-a pierdut legitimaţia de intrare.

„Nu că ţi s-ar fi făcut milă de el, dar era ca un copil mic în lucrurile de zi cu zi”, spune Pârvu. „Cristi se uita la filme, vorbea despre filme şi făcea filme. În rest, prefera să evite chestiile practice pentru că «nu se pricepea».”

Odată, a fost nevoit să ridice singur un colet de la poştă (nu prea făcea lucruri domestice gen facturi sau cumpărături), iar la întoarcere, proiectată prin memoria lui fotografică, banala vizită la poştă a căpătat proporţii, cu descrieri minuţioase ale ghişeului, funcţionarelor şi gesticii lor.

Trenurile şi avioanele i se păreau incomode; paradoxal, maşinile i se păreau cele mai sigure. Îi era frică să se urce în maşinuţe în parcul de distracţii, îi era frică de apă. Când Luiza a reuşit să-l ducă la mare, a stat tot timpul pe nisip.

Slăbiciunile şi micile excentricităţi nu-l făceau posomorât. Din contră. Nu există om care să nu-l pomenească pe Nemescu cel jovial şi plin de glume – un mucalit de primă mână. „Mi-l amintesc tot timpul vesel, fără griji”, spune Luiza. „Avea o extraordinară poftă de viaţă.”

„Nimic nu se compara cu distracţia cu el, mai ales când ne povesteam întâlniri amoroase ratate”, spune Voican. Vasluianu spune că era „mereu pe bancuri”. „Îmi amintesc foarte tare cum râdea. Avea un râs special – râdea deschis total, plenar şi roşea foarte tare. Îi roşea şi chelia puţin. Era haios.”

„Avea nişte tricouri foarte funny”, spune Irimescu. „A venit la un moment dat cu un tricou foarte nostim – el care nu era genul macho. Era un tricou cu o caricatură cu un bărbat şi o femeie din epoca de piatră; bărbatul cu o bâtă în mână. Erau în două ipostaze. În prima erau separaţi şi scria «man want woman ». În a doua, bărbatul o târa de păr pe femeie şi scria «man take woman».”

Autoironie asumată – ăsta era umorul lui Nemescu. Atât în film, cât şi în viaţă. Probabil şi autoironia provenea din simţul lui autocritic, spune Ghiţescu. „Autoironia vine când ajungi la o formă de inteligenţă şi poţi glumi de tine. De obicei, oamenii se supără. Trebuie să ajungi la o detaşare, în primul rând să te accepţi pe tine şi să spui: «Asta e tată, dacă nu vă place, altu’ mama nu mai face».”

În noaptea de 24 spre 25 august 2006, Nemescu era cu Toncu într-un taxi. Se întorceau acasă de la Superman Returns (Superman revine). Nemescu se maturizase mult faţă de acele zile friguroase de filmare din Rahova. Era fără îndoială în cel mai înalt punct al vieţii. Câştigase peste 25 de premii, era la trei scene distanţă de o primă variantă a filmului de debut, avea o familie iubitoare, prieteni devotaţi şi era îndrăgostit. A doua zi urma să facă un chef la el acasă (părinţii erau la Sinaia) unde avea să gătească faimosul lui peşte: păstrăv la cuptor, cu legume şi mărar – o reţetă învăţată de la un prieten pe care o numea „reţeta de cucerit fete”. Rămăsese modest şi continua să fie stânjenit când i se vorbea de propriile filme. Oricât de sigur era de arta lui, se îmbufna la o critică negativă (îl deranjase când Alex. Leo Şerban i-a criticat finalul la Marilena, numindu-l „nejustificat” şi „brutal”) şi continua să se teamă de eşec în faţa publicului.

Din taxi a sunat-o pe Luiza şi au stabilit să se întâlnească la el. „Te aştept”, i-a spus el înainte să închidă. Taxiul ei a sosit greu. Şoferul şi-a cerut scuze pentru întârziere – avusese loc un accident în care fusese implicat un taximetrist şi o grămadă de maşini se adunaseră în zona Eroilor. Un Porsche Cayenne trecuse pe culoarea roşie cu 113 km/ h şi spintecase un Logan care venea cu 42 de km/h, proiectându-l de pe şosea până în gardul Casei Radio. Odată ajunsă în faţa blocului din Colentina, Luiza a sunat la interfon. Nu i-a răspuns nimeni. A reuşit cumva să intre în bloc, dar nici la uşă nu i-a răspuns nimeni. L-a sunat pe Cristi pe ambele telefoane mobile. Unul era închis. La celălalt nu răspundea nimeni.

Brutalitatea morţii lui Nemescu i-a şocat pe toţi cei apropiaţi. Cu toate că a trecut un an, există încă multă durere, deznădejde şi supărare. Colegii şi prietenii se luptă cu amintirea lui, nesiguri cât să păstreze din ea pentru sine şi cât să împartă cu publicul larg, care abia acum, după succesul California, a început să-l cunoască. Unii sunt dezamăgiţi de cum a fost promovat filmul, contestând în special decizia Media Pro de a lansa DVD-ul în aceeaşi zi în care California a intrat în cinematografe. Părinţii sunt sfârşiţi de absurditatea unui proces care nu avansează din diverse motive procedurale. Acestea nu fac decât să întârzie judecarea şoferului Porsche-ului, Ali Imran, un cetăţean englez aflat în prezent sub interdicţie să părăsească ţara.

„Nu e nimeni care să-l poată apăra”, spune cu lacrimi în ochi Octavian Nemescu. „Nu există justiţie în ţara asta – ţara pe care Cristi o iubea.” Soţii Nemescu vor să schimbe legile în aşa fel încât astfel de accidente să fie considerate crime, iar şoferii implicaţi să nu aibă dreptul să se mai suie vreodată la volan. „Mai vreau să înţelegi un lucru”, scrie Erica într-un e-mail după întâlnirea noastră. „Nu mă interesează în mod special ca Ali Imran să putrezească în închisoare… Dacă aş avea puteri supranormale mi-ar plăcea să-l pot face să trăiască momentul acela cumplit de spaimă al bieţilor copii smulşi brutal din lume (…) Dar asta nu pot.”

I-am întrebat pe cei care l-au cunoscut cum ar fi tratat el această poveste în film. Un tânăr promiţător, în cel mai bun moment al vieţii lui, moare subit într-un accident de maşină. „Ar fi spus povestea dinainte şi ar fi pus moartea la final”, spune Maria Dinulescu. „Dar n-ar fi început cu moartea – în nici un caz.” Marghidan: „Nu cred că ar fi făcut aşa un film. Trebuie să fie mai pe veselie, să aibă o geană de umor.” Cristuţiu spune că probabil n-ar fi spus povestea pentru că „n-ar fi putut să o creadă nimeni. Ar fi fost exagerată şi lacrimogenă. Prea evidentă.” La prima probă pe care a avut-o la examenul de admitere la facultate, Nemescu trebuia să creeze o poveste filmică scurtă pornind de la o propoziţie. Pe biletul pe care l-a tras scria: „Şi în momentul în care copilul intră în pădure…” În povestea cu care a fermecat comisia, copilul intră în pădure, creşte, se transformă în adolescent, se transformă în bărbat, iar traversarea pădurii reprezintă traversarea unei vieţi. Copilul iese bătrân în dreptul unei liziere şi, când se întoarce să privească înapoi, un copac se prăbuşeşte. „Foarte frumos”, i-a răspuns Damian, complet sedus de poveste. „Totuşi, tu ai avut acolo o povestire scurtă, nu ţi se pare că traseul ăsta dă filmului o formulă de metraj mediu – o poveste cinematografică lungă?” Nemescu l-a privit senin, şi i-a răspuns: „Dar poate să fie foarte scurtă.”

Filme și premii

  • Kitchitoarele (2000)
  • La bloc oamenii mor după muzică (2000): Cel Mai Bun Film de 16mm. Festivalul Internaţional de Film CineMAiubit.
  • Mecano (2001): Premiul de Imagine. Festivalul Internaţional de Film DaKino.
  • Mihai și Cristina (2001): Best International Debut. Festivalul Internaţional de Film Message-to-Man, Rusia.; Public’s Choice. Milano Film Festival, Italia.
  • Poveste la scara C (2003): Marele Premiu. NYU International Student Film Festival, SUA.; Premiul Special al Juriului la Interfilm Berlin Festival, Germania.; Cel Mai Bun Scurtmetraj. Zagreb Film Festival, Croaţia.
  • Marilena de la P7 (2006): Marele Premiu. Milano Film Festival, Italia.; Cel Mai Bun Scurt Metraj. Molodist Int’l Film Festival, Ucraina.; Premiul Publicului, Paris Tout Court, Franţa.; Cel Mai Bun Scurt Metraj. Syracuse International Film and Video Festival, SUA.
  • California Dreamin’ (nesfârșit) (2007): Un Cértain Regard. Cannes, Franţa.; Cel Mai Bun Film. Bruxelles, Belgia.; Premiul Special al Juriului. Festivalul Internaţional de Film de la Ibiza, Spania.; Premiul Juriului. Festivalul de Film de la Rabat, Maroc.; Premiul Juriului. Festivalul de Film de la Torun, Polonia.; Trofeul Festivalului şi Premiul Publicului. Festivalul Anonimul.