Timp de treizeci de ani, Andrei Pandele a fotografiat Epoca de Aur. În detaliu sau în plan îndepărtat, a adunat documente vizuale ale aberaţiilor comuniste, ale lucrurilor fireşti, ale unui mod de viaţă pe jumătate uitat. Treaba lui a fost recuperarea şi restituirea istoriei.
Geanta tânărului arhitect era plină de filme nedevelopate şi de fotografii. Măcar o dată pe săptămână, străbătea Bucureştiul cu ea pe umăr, de acasă la laborator şi înapoi. Deasupra, cum o deschideai, erau puse fotografii de la aniversarea vreunui nepoţel sau de la vreun meci Steaua-Dinamo. Dedesubt erau imaginile care îi puteau aduce, fiecare în parte, câte cinci ani de închisoare.
Erau anii ’70‑’80, şi filmele nu puteau fi developate la un studio public. Aşa că îşi făcuse un laborator în casa în care locuiau părinţii săi. Folosea apă de la robinet pentru că nu avea apă distilată, le procesa şi le agăţa la uscat pe frânghiile întinse prin fosta cămăruţă de serviciu. Apoi le punea în geantă şi le ducea acasă, într-un cartier la marginea oraşului. Purta mereu, ca justificare, legitimaţia de fotograf sportiv, meserie pe care o practica în timpul liber, sau planul urbanistic al zonei prin care se plimba, pe care îl lua de la institutul de proiectare la care lucra.
Tânărul arhitect se numea Andrei Pandele. În laboratorul lui improvizat au prins viaţă mii de imagini cu Bucureştiul şi România comunistă: vizita Elenei Ceauşescu pe Magheru după cutremurul din ’77, ultima coadă la zahăr, proiectanţii scoşi la seceriş pentru creşterea producţiei la hectar, construirea Casei Poporului. Imagini care redau absurdul vieţii publice şi tristeţea vieţii private. Fotografii făcute în speranţa că Ceauşescu va muri odată şi atunci vor putea fi arătate.
A fost nevoie să treacă optsprezece ani de la Revoluţie pentru ca oamenii să vrea să-şi amintească ce a însemnat comunismul. Când au fost pregătiţi, fotografiile lui Andrei Pandele au fost cele care le-au restituit lucrurile pierdute şi lucrurile uitate. Poate ca răsplată pentru curajul său, bărbatul tânăr, înalt, brunet, cu siluetă sportivă şi ochi verzi, atenţi la orice, a primit mai mult decât a cerut.
Pandele este şi azi tânăr şi plin de energie. Lucrează la un proiect jurnalistic despre Casa Poporului; vrea să fotografieze pădurea de cabluri care împânzeşte Bucureştiul, pentru că ştie că arată memorabil într-o anumită lumină crepusculară (tocmai şi-a cumpărat, pentru asta, un obiectiv din Japonia); are câteva proiecte urbanistice în desfăşurare şi tocmai s-a apucat să-şi repare casa. S-a recăsătorit, este îndrăgostit de soţia lui, Livia, şi la sfârşitul lui august împlineşte 63 de ani.
Locuieşte în casa în care venea să îşi developeze filmele, o vilă boierească veche, acoperită de iederă, la câţiva paşi de câteva ambasade ultra‑păzite din centrul Bucureştiului. Soţii Pandele stau la parter, într-un apartament spaţios, cu uşi franţuzeşti cu vitralii şi mobilă preţioasă. Pe pereţi sunt picturi şi schiţe. Pe poliţa sobei de teracotă albă din living sunt găzduite câteva vase de argint şi nişte ceasuri vechi, fiecare arătând altă oră. Pernele decorative de pe canapea sunt îmbrăcate în mătase bej cu verde, care reflectă culorile şi modelul vitraliilor.
Cum se încălzeşte vremea, Pandele iese în curte, sub viţă, fie cu ceva de citit, fie cu laptopul. În fundul curţii este cuşca lui Codiţă, o corcitură de ogar, care aleargă de colo-colo cu o bucată de mochetă în gură. Căţelul împarte curtea – şi cuşca – cu mâţa Ieduţ, o tărcată de streaşină care poate ajunge, dintr-un salt, până pe pervazul ferestrei, la vreo doi metri înălţime.
„Când am împlinit cinci ani, tata câştigase un premiu naţional pentru că publicase două cărţi de medicină”, îşi aminteşte Pandele. „Mama i-a zis să îmi cumpere ceva deosebit cadou de ziua mea. Au ezitat între un trenuleţ, cum aveau mulţi copii, şi un tablou cu animale, că eu spuneam că vreau să mă fac veterinar. Mi-a arătat tabloul acela de deasupra bibliotecii.” Pandele arată spre o ramă aurie, masivă, care încadrează un studiu cu doi boi albicioşi, în jug. „M-a întrebat dacă îmi place, am zis că da, şi mi l-a luat. E chiar ceea ce pare.”
Odată, un prieten l-a întrebat ce ar salva din casă la un incendiu. Sunt multe lucruri scumpe în ea, moştenite sau cumpărate. Dar scara de valori a lui Pandele e diferită. A ales aparatul foto Leica (care i-a fost furat între timp), studiul lui Grigorescu şi pisica Ieduţ.
Pandele s-a născut într-o familie de intelectuali şi politicieni. Tatăl său a fost medic ginecolog. Bunicul, care a făcut şi casa în care stă astăzi, a fost inginer şi a lucrat, printre altele, la construirea Crucii Eroilor de pe Caraiman. Mama sa a fost fiica unui ministru liberal interbelic, un apropiat al lui Brătianu, care a fost ucis în închisoarea comunistă de la Sighet. Din cauza acestui dosar, tatăl lui Pandele nu a ajuns niciodată profesor, dar a reuşit să‑şi construiască o reputaţie bună, care i-a supravieţuit.
În copilărie, Pandele asculta conversaţiile pe care tatăl le purta cu prietenii care veneau în vizită. Se discutau termeni medicali pe care nu îi înţelegea, dar şi muzică, literatură, politică. A învăţat de la ei rezilienţa, valorile unei societăţi sănătoase pe care încă mai speră să o vadă în România şi conştiinţa faptului că nimic valoros nu se poate naşte fără efort. „Eu cred că dacă alegi să faci lucruri uşoare, n-o să realizezi nimic în viaţă; doar vei repeta ce au făcut alţii. Dacă alegi însă drumul greu, o să ratezi o dată, de două ori, de trei ori, dar până la urmă tot o să faci ceva valoros şi unic.”
La 6 ani, s-a rugat de părinţi să-l dea în clasa întâi pentru că toţi prietenii lui de pe stradă începuseră şcoala. La 16 ani, după cele 11 clase care se făceau atunci, a fost admis la Institutul de Arhitectură. Nu se gândise să devină arhitect până când o colegă de liceu nu se lăudase că are relaţii şi va intra din prima. Un profesor i-a zis că se face popă dacă Pandele intră la Arhitectură. A fost singurul admis din clasă. În toamna aceea s-a întâlnit cu profesorul şi i-a sugerat să‑şi respecte promisiunea.
După facultate, în 1968, a fost repartizat la un institut de proiectare, apoi la altul şi la altul, după cum se înfiinţau şi se desfiinţau. De multe ori a rămas în acelaşi birou, doar numele instituţiei din cartea de muncă s-a schimbat. A lucrat la proiectarea unui hotel de la Băile Herculane, care se construia pe o pantă de 45 de grade – o reuşită de care este mândru şi după 30 de ani. A făcut proiecte de fabrici şi uzine pentru industria patriei. Şi a ieşit la seceriş, alături de colegii lui. Alte opţiuni de carieră nu existau pentru un arhitect tânăr. Exista, în schimb, libertatea fotografiei.
Primul lui aparat foto a fost unul rusesc, Fed 2, dăruit de tatăl său când a intrat primul pe listă la Liceul Sf. Sava. „Avea un şurub suplimentar, căzut la montaj între două table, pe care muncitorul sovietic, stahanovist conştiincios, l-a strâns cu nădejde. Şurubul înclinat rupea de regulă filmul la rebobinare. L-am scos şi deodată a devenit un aparat acceptabil. Prin 1970 l-am vândut. Colegii mei s-au bătut să mi-l cumpere. «Face cele mai bune poze din institut.» Nu el le făcea, dar ce mai contează?!”
Nu a avut un moment care să-i marcheze debutul în fotografie, dar a avut unul care i-a schimbat felul în care vedea rolul fotografului în lume. Era 1975 şi avea 29 de ani. Abia se muiase în fotografie, cum spune el. Adică făcea fotografii de peste zece ani, era membru în AAF (Asociaţia Artiştilor Fotografi) şi susţinea un curs de artă fotografică la Universitatea Populară, dar făcea totul fără metodă. Ca să poată preda, a citit despre tehnică şi a început să pună în practică ce le spunea studenţilor.
„M-am hotărât să respect toate regulile, dacă tot le ceream cursanţilor să o facă”, spune el. „Adică să nu mă bazez doar pe instinct, să pun aparatul la ochi şi să declanşez. Ci să îmi iau o clipă de gândire, să evaluez condiţiile tehnice în care urma să apăs pe buton. Să stabilesc cu precizie timpul de expunere, distanţa focală şi apertura necesare – şi abia apoi să declanşez. A fost îngrozitor de greu.” A ratat sute de cadre, care ar fi ieşit dacă nu stătea să se gândească atât. Dar îşi promisese să facă lucrurile temeinic, aşa că încăpăţânarea nu l-a lăsat să renunţe. După vreo zece luni de disciplină, totul a venit de la sine. Mult mai multe fotografii au început să iasă bine, fără erori de distanţă focală, de expunere, de luminozitate. Putea să se concentreze pe conţinut, pe compoziţie, pe mesaj; parametrii tehnici îi stabilea într-o clipă.
Cam pe atunci l-a cunoscut pe fotojurnalistul francez invitat de Guvern să facă o călătorie prin România. Pandele fusese rugat de AAF să-l însoţească. A mers de trei ori cu el prin centrul
Bucureştiului, vizitând pieţe şi fabrici. La început, nu i s-a părut cine ştie ce de capul lui. Era un tip în vârstă, scund, abia dacă avea un metru şaptezeci. Nu ieşea cu nimic în evidenţă. Purta o gentuţă neagră, puţin mai mare decât o borsetă, în care îşi ţinea aparatul. Nici nu fotografia foarte mult. Avea însă două calităţi. Ochii sfredelitori, care te disecau. „N-am să-i uit niciodată”, îşi aminteşte el. „Domnule, era ceva memorabil! Am mai văzut astfel de ochi o singură dată, la Mama Omida. Femeia aia te radiografia când te privea.” A doua era capacitatea de a fi invizibil. „Eram în IMGB,
fabrica de piese grele, şi cel mai spectaculos lucru de acolo era un strung uriaş care scotea jerbe de scântei când lucra oţelul. Voiam să fotografiem de aproape. Pe mine mă simţeau muncitorii de la trei metri. Pe el, nici când era lângă ei.”
Omul invizibil cu ochi sfredelitori era un fotograf legendar: Henri Cartier-Bresson. Expediţia în România avea să fie ultimul proiect pentru cel care întemeiase cea mai celebră agenţie foto din istorie, Magnum. Iar Pandele a ştiut să profite de întâlnirea cu omul despre care spune că „a impus fotografia dinamică făcută pe viu”.
„Am înţeles, privindu-l pe Cartier-Bresson, că cea mai importantă unealtă a unui fotograf nu este aparatul pe care îl are la ochi, ci capacitatea de a prevedea ce se întâmplă în clipa următoare. Nu e suficient să fii la momentul potrivit la locul potrivit. Trebuie să fii acolo cu o secundă mai devreme şi să ştii ce urmează.”
Şi a mai văzut ceva: în timp ce el fotografia cu aparatura lui spectaculoasă, francezul căuta povestea pe care o spuneau chipurile oamenilor. Lecţii pe care le-a învăţat şi la care s-a raportat mai târziu. „Mă uit la fotografii tineri de azi. Sunt mulţi talentaţi, dar atât de repede devin aroganţi şi uită să mai înveţe”, spune el, nici amărât, nici condescendent – e mai degrabă încântat că intră în polemică cu fotografii tineri. „Văd că au succes cu un fel de fotografie şi continuă să folosească aceeaşi reţetă la nesfârşit. Cei mai mulţi dintre ei nu sunt dispuşi să rişte, să umble pe cărări neumblate. Se mai supără câte unul pe mine când îi spun că făceam aceleaşi poze acum treizeci de ani. Adevărul e că mă recunosc în ei la diferite vârste. Dar eu nu am uitat niciodată că mai am de învăţat.”
După întâlnirea cu Cartier-Bresson, a început să fie mai atent la poveştile pe care le spuneau chipurile oamenilor, la scenele de zi cu zi din viaţa Bucureştiului. Până atunci făcuse fotografii pentru că ochiul său curios nu era satisfăcut niciodată. Apoi, prin 1981, a aflat că Ceauşescu voia să dărâme cartiere întregi de case pentru a construi un oraş pe măsura epocii de aur, cu blocuri înalte şi bulevarde largi. Atunci şi-a propus să fotografieze zonele şi oamenii care urmau să dispară: cartierul Uranus, Piaţa Unirii. A vrut să-i salveze prin fotografii.
A cutreierat zonele pretinzând că vizitează mătuşi sau că trebuie să ajungă la redacţie cu poze. Miliţia te oprea dacă păreai suspect. Şi, cu un aparat de fotografiat în faţa unei biserici dărâmate cu buldozerul, sigur erai suspect. La început, după cutremurul din ’77, demolările se făceau noaptea, dar mai târziu au început să dărâme bisericile ziua: „Ca să se vadă. Ca mesajul să ajungă la cei care mai aveau speranţă”. De multe ori intra în scări de bloc şi urca pe acoperiş ca să fotografieze. Uneori îi ruga pe locatari să îl lase pe balcon. Dar asta nu prea funcţiona.
N-a vrut niciodată să plece din România, deşi fratele său, George, a plecat în 1977 în Franţa. A rămas ca să facă fotografii şi clădiri, să observe şi să ţină minte. Pe 22 decembrie 1989, noaptea târziu, când afară se trăgea în draci, a sunat cineva la uşa tatălui lui. Or fi teroriştii? Era fratele său, venit ca şef al misiunii Médecins Sans Frontières. Adusese două diapozitive Fuji 100, preţioasele filme color pe care avea să surprindă Revoluţia – sau Marea Devălmăşie, cum îi spune el. Filmele color erau un lucru rar. George nu uitase, când plecase de la Paris, că fratele lui era, înainte de orice, fotograf.
Abia în mai 1990 a făcut prima vizită în Occident. A mers la Paris, la fratele lui. În 1991 a luat-o şi pe Doina, cea care de aproape 10 ani îi era soţie, şi pe fiul ei. Când au ajuns acolo, ea a cerut azil politic. „Nu mi-a spus nimic, s-a dus direct şi a cerut azil politic”, îşi aminteşte Pandele. „Cine ştie de când îşi dorea asta? N-am ştiut nimic.” Se joacă cu ochelarii pe care îi pune când citeşte, dar e absent. „Am rămas şi eu câteva luni, ca să încerc să o conving să se întoarcă înapoi cu mine. Mi-am căutat de lucru, am încercat să colaborez cu un birou de arhitectură…” Dar nu i-au plăcut stilul de lucru şi aroganţa arhitecţilor şi s-a întors în România. După aproape 10 ani de căsnicie, era iar singur.
„Ce frumos erai când făceai iahting!”, spune Livia trecând prin living. Este o femeie cam la 50 de ani, blondă, miniaturală, care apare tot timpul cu câte o tavă pe care aduce cafea, căpşuni, prăjitură de casă sau sandvişuri. L-a auzit pe soţul ei menţionând în treacăt că prin 1972 a navigat cu un velier de la Tulcea, prin lacul Razelm, până la 2 Mai. „Da”, insistă ea, „am văzut poze! Erai foarte chipeş şi sportiv. Cum eşti tu înalt, dar mai drept, mai musculos…” Îl priveşte cu admiraţie, de parcă l-ar vedea acum cum era la 26 de ani. Pandele, în picioare, îşi umflă cutia toracică, îşi trage burta şi se uită la ea triumfător. Aşa? Aşa.
E înalt şi sportiv şi astăzi, cu părul negru abia stropit de câteva şuviţe cărunte, ondulat în jurul chipului său smead, lipsit de riduri. Povesteşte mult şi îi place să-şi amintească întâmplările care l-au pus la încercare. Gesticulează rar, ca un profesor care vrea să puncteze câte o idee importantă, întorcând în sus palma mâinii drepte.
„Am o soţie minunată. Ştiţi cât de minunată e? Nimeni nu mă susţine şi nu mă înţelege ca ea.” Sunt căsătoriţi de cinci ani şi au fost recent în vizită în Franţa. „Mi-am dat seama cât de mult ne iubim”, spune Pandele despre călătorie. „Aici, cu treburi, cu mutatul socrilor, cu reparaţii, mai uităm. Suntem şi amândoi răi de gură, dacă am fost învăţaţi să stăm singuri atâta vreme. Dar ne iubim foarte mult.”
Mai mult decât în cuvinte, afecţiunea lor se vede în felul în care se poartă unul cu celălalt, o curtoazie sinceră, de modă veche. El îi spune „prinţesa mea” şi sare să o ajute de fiecare dată când ea trece prin cameră. Ea îi aduce haină groasă când stă afară. Uneori vorbesc simultan şi se mustră reciproc că nu sunt lăsaţi să vorbească. Apoi izbucnesc în râs ca doi copii şi se împacă. O fericire domestică la care nu mai sperase în anii de după divorţ.
Când s-a întors în ţară, la începutul anilor ’90, a lucrat proiecte de arhitectură, în special restaurări de case vechi. A proiectat sedii de firme, dintre care cel mai mândru este de unul aflat pe acoperişul unei hale industriale: un corp de birouri şi o grădină de trei sute de metri pătraţi. Construite pe o structură de lemn, birourile au ferestre imense care valorifică lumina naturală şi se deschid către o grădină atipică. Fotografiată de sus, apare ca o insulă de verdeaţă în mijlocul unui cartier de beton.
Spune că în proiectele lui a căutat întotdeauna soluţii eficiente pentru a consuma cât mai puţine resurse. A transformat, de exemplu, poduri de case în birouri luminate natural, punându-le lucarne. Are şi o vorbă: diferenţa dintre o maşină rusească şi una germană este că prima are cu un metru mai mult în lungime, şi a doua are cu un metru mai mult în interior. Aşa traduce filosofia lui utilitară. Şi nu e uşor, dar nu şi-a dorit niciodată să aleagă drumul uşor. Spune asta des.
Între 1995 şi 2001 a predat la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu un curs numit Arhitectura şi fotografia – acelaşi fel de a vedea, despre lumină şi iluminare în arhitectură. Şi chiar dacă, după 1989, proiectul de salvare a memoriei Bucureştiului nu se mai derula sub ameninţarea buldozerelor, Pandele a continuat să documenteze viaţa oraşului, intrat într-o nouă epocă. De la mineriade la devălmăşia urbanistică, de la buticurile de cartier la evenimentele politice şi meteorologice, evoluţia oraşului a devenit un nou pretext pentru fotografiile care spun poveşti despre locuitorii lui.
Între 1998 şi 2000 a fost arhitect-şef la Primăria Capitalei, apoi a lucrat într-o funcţie similară la Agenţia Naţională de Locuinţe. În 2006 a preferat să se pensioneze mai devreme, din cauza presiunilor politice pe care le antrena ANL. „Eram atât de nefericit! Veneam în fiecare zi de la muncă abătut, simţeam că îmi pierd speranţa. Atunci soţia mea mi-a spus că nu merită să aştept să fac vârsta, trebuie să renunţ acum, chiar dacă pierdeam 30 la sută din pensie. Nu merita, pur şi simplu, să mă mai consum atât.” Cu sprijinul Liviei şi-a recâştigat independenţa şi a început să se gândească la proiecte noi.
Blogul este un proiect pe care l-a început în iunie 2005, după ce câţiva ani a fost foarte activ pe forumul site-ului fotomagazin.ro. În 2005, fondatorul site-ului, Călin Ştefan Răgălie, i-a propus lui Pandele să scrie constant pe o platformă publică, impresionat fiind de locvacitatea acestuia. Iniţial blogul era dedicat articolelor despre fotografie, dar până la urmă a început să scrie şi despre alte lucruri care îl interesau: urbanism, toleranţă, politică, metehne sociale româneşti. „Eu aş vrea să scriu mai mult despre arhitectură, şi o s-o şi fac. Deocamdată, m-a învăţat colegul Gicu Şerban un secret ca să ţin atenţia cititorilor trează”, spune conspirativ şi zâmbeşte. „Scriu articole tehnice, că asta vor cititorii de la fotomagazin, dar le scriu cu greşeli. Şi pfiuuu, ce de comentarii apar! Toată lumea mă corectează. Ca şi cum eu, după mai mult de 40 de ani de fotografie, nu ştiu cu ce se mănâncă asta.”
Blogul este un mediu care îi permite să-şi spună părerea despre tot ce mişcă în fotografie. Deseori tranşant. Critică impostura, chiar şi când o vede la prieteni vechi. Răgălie spune că, în expediţiile foto pe care le face cu Pandele, „trebuie să ştii foarte bine ceea ce ai de comunicat, altfel te poţi trezi cu o replică uneori usturătoare”, iar Gheorghe Şerban, un fotograf apreciat din Sibiu, chiar a primit public, pe o listă de discuţii, complimentul de „bătut în cap”. Dar nu s-a supărat. În finalul unui e-mail, după ce a povestit aventurile unei excursii foto în Dobrogea cu Andrei Pandele şi Cosmin Bumbuţ, în care primul a condus ca la raliu şi i-a înspăimântat, Şerban trage o concluzie care surprinde relaţia lui Pandele cu fotografia şi cu lumea: „În general e incomod, vorbeşte mult, dar prin ceea ce face iese din peisajul plin de mediocritate al zilelor noastre”.
În biroul de acasă, cele două calculatoare şi laptopul bâzâie prietenos. De ele sunt anexate tot felul de gadgeturi fotografice, iar deasupra unuia este o fotografie mare, 60×90 cm, a mamei sale, făcută în septembrie 1985. E o femeie vârstnică, cu faţa rotundă şi părul cărunt, scurt şi creţ. Are mâna dreaptă în gips, din cauza unei căzături. „Pentru mine şi pentru tata, fotografia aceasta o reprezenta pe mama în cea mai vulnerabilă ipostază.” Avea să se interneze în spital nu mult timp după aceea, pentru o intervenţie
de rutină, şi să nu se mai întoarcă niciodată acasă. „Mama era în comă şi pe noi nu ne lăsau să mergem duminica la ea, cu maşina”, spune amar şi îndârjit. În comunism, pentru a reduce consumul de benzină, maşinile circulau duminica alternativ: o dată cele cu numere pare, o dată cele cu numere impare. Pandele şi tatăl său aveau numere de acelaşi fel.
În acest birou, între lucruri familiare şi sub privirea mamei sale, a petrecut primii doi ani de pensionar trecând în revistă toate fotografiile care aveau ceva de spus despre comunism. „Fotografiile au o putere asociativă extraordinară”, spune Pandele. „Când am revăzut colecţia de diapozitive, mi-am revăzut practic întreaga viaţă, mi-am amintit de prieteni, de întâmplări, de alte fotografii pierdute. Mi-am dat seama cât de abnorm am fost toată viaţa, şi în fotografie, şi în arhitectură.”
A realizat, trecând prin imagini, ce a riscat în fiecare zi a vieţii lui sub comunism. Fotografiile care nu arătau triumful omului nou erau complet interzise, iar cele care arătau cât de găunoasă era filosofia comunismului românesc, precum cele făcute de el, erau acte clare de trădare. Cozi la zahăr, la butelii, poze cu muncitori care toarnă asfalt pe ninsoare, coada la ridicat Oltcit-ul, piaţa de legume-fructe plină de lăzi goale, puii de 200 g, sticlele cu lapte îngheţat, autobuzele supra-aglomerate, cu lumină galbenă şi miros acru. Micile şi marile meschinării din care era făcută viaţa de zi cu zi, pe care el s-a încumetat să le surprindă şi să le care dintr-o parte într-alta a oraşului, într-o geantă.
Dar asta nu mai conta atât de mult. Ce conta era găsirea momentului potrivit pentru a expune fotografiile pe care le făcuse. A încercat, pe la sfârşitul anilor ’90, să le strângă într-un album pe care l-a propus unei edituri. A fost refuzat. „Oamenii voiau mai degrabă să uite decât să-şi amintească.” În anii ce-au urmat a participat la două expoziţii comune cu câteva imagini de la Revoluţie şi a început să creadă că a sosit timpul. S-a apucat de scanat 7.200 de fotografii.
În decembrie 2007 a fost gata cu selecţia – 192 de cadre. Dar abia după zeci de cereri de sponsorizare depuse în van, după ce a câştigat în sfârşit o finanţare de la Ordinul Arhitecţilor din România, o alta de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană şi a mai pus şi el nişte bani în completare, după ce camionul cu suporturile pentru poze a dispărut de pe traseu, după ce n-a dormit două nopţi şi oameni de bine au sunat la clienţi cărora le vânduseră deja nişte suporturi şi le-au cerut înapoi, după ce toate fotografiile şi-au găsit locul pe pereţii Galeriei ¾ din Teatrul Naţional din Bucureşti, abia după toate acestea a putut Andrei Pandele să-şi tragă sufletul.
Cunoaşte povestea fiecărei fotografii care a apărut în expoziţia din iarna acestui an. Şi a multor altora, chiar şi a celor nefăcute. Le spune pe blog, uneori, legat mai ales de câte un eveniment curent. Când făcea pozele, scria pe ambalajul filmelor data şi atât. Restul şi-l aminteşte perfect, pentru că fiecare imagine este o parte din viaţa lui, este expresia unei stări. Când a scris explicaţiile fotografiilor din expoziţie a vrut să vină în completarea imaginilor cu date pe care cei care nu au trăit în comunism nu au cum să le ştie. „Autobuzele aduc figuranţi pentru mascarada deschiderii anului universitar”, „Se toarnă asfalt fierbinte direct peste zăpadă – mâine va trece pe aici Ceauşescu, de ziua Republicii”, „Printre sticlele de lapte îngheţate, poate sunt şi unele nesparte”. Legendele foto punctează cu ironie amară imagini care altfel nu ar avea sens.
Unele cadre au provocat reacţii neaşteptate. „Când am intrat odată în expoziţie, am găsit două cozi în dreptul aceleiaşi fotografii”, spune el. „Oamenii aşteptau răbdători să le vină rândul să o cerceteze cu o lupă. Este o fotografie din decembrie 1989, cu oamenii în Piaţa Revoluţiei, toţi, toţi întorşi spre obiectiv, de parcă m-ar fi privit într-adevăr pe mine. Poza aceea este o greşeală. Mi-a alunecat mâna. Am ţinut-o cu o idee mai mult decât trebuia.”
Expoziţia a fost deschisă două luni. Au fost zile în care au intrat peste 850 de oameni. Unii au fost şi de cinci ori. Unii au stat patru ore. Au lăsat în caietul de impresii mai mult de 200 de comentarii. Patru dintre ele sunt negative; cineva l-a acuzat că şi-a „defăimat ţara”. Celelalte sunt însă declaraţii gâtuite de emoţie ale vizitatorilor de toate vârstele. „Ar trebui aduşi elevii de şcoală, să vadă cum a fost”, „Copilăria mea pe pereţi”, „Deşi aş vrea să uit că au existat toate astea, mulţumesc că ni le-aţi reamintit; le vor crede şi copiii noştri”, „Doamne, cum de am supravieţuit? Doamne, ce repede uităm!” – sunt şapte texte scrise de copii sub 14 ani. „Sunt Michi, am 9 ani, ne-a plăcut”, spune unul. „Scriu eu, mama plânge.”
Pandele are caietul acasă. A citit tot, a făcut însemnări. Este reacţia pe care a aşteptat-o mai mult de 30 de ani. În acest caiet se măsoară succesul, nu în articolele şi emisiunile care au urmat şi nici chiar în cartea în care se regăsesc imaginile. Succesul e în reacţiile primite de la oameni care ştiu că nu trebuie să uite, dar şi de la oameni care abia acum încep să afle. Toţi au acceptat că a venit timpul restituirii, primul pas spre normalitate, spre societatea sănătoasă la care încă tânărul Andrei Pandele construieşte de când a devenit adult.