Profesor de educaţie fizică, 57, Bucureşti. În perioada în care a fost antrenată de Octavian Bellu, naţionala română de gimnastică a obţinut 16 medalii olimpice de aur.
> Dacă ai fost performer într-un domeniu, într-o nouă postură ţi se pare că eşti profan. În sportul de performanţă există o evaluare exactă, dată de numărul de medalii. În administraţie, efectele muncii tale nu sunt atât de vizibile şi de spectaculoase, intră în fişa postului şi sunt cuantificate doar pe
termen mediu şi lung.
> Chiar dacă ai obţinut nişte performanţe, nu trebuie să cazi în greşeala de a‑ţi ridica singur un soclu şi a privi la ceilalţi ca şi cum ar fi obligaţi să-ţi
ridice osanale şi să te venereze.
> E foarte important să ştii să-ţi găseşti reperele faţă de care să te raportezi.
> Impactul apariţiei Nadiei în gimnastica sportivă a fost atât de mare încât acest sport, dominat riguros de reguli, a luat-o într-o cu totul altă direcţie. La Montréal, Nadia nu a sfidat doar inerţia, ci a reaşezat România pe harta de interes a lumii; a fost o lovitură de imagine. De atunci, la toate competiţiile de la Jocurile Olimpice gimnastica este regina audienţelor; s-a creat această aură de care beneficiem şi astăzi.
> Sunt pragmatic şi am un mod de a privi lucrurile foarte cinstit şi realist. Totul poate fi cântărit, discutat şi apreciat. Cineva mă întreba, într-o zi, de ce nu scriu o carte. Dar cum ar sta pe un raft din biblioteca mea – lângă un volum de Charles Dickens sau lângă o altă carte de geniu – o cărticică de 100 de pagini scrise de mine?!
> Nimic nu te face etern. Dacă, pentru o scurtă perioadă, suntem în „Hall of Fame”, în „World Records Academy” sau în „Who is Who” e doar o satisfacţie pe care ţi-a dat-o istoria. Nu înseamnă că ţi s-a asigurat perenitatea. Uite, Leonardo a făcut o mulţime de lucruri cu adevărat excepţionale şi va rămâne în istorie cât o fi lumea asta. Te poţi compara cu el?
> E bine să îţi accepţi natura umană. Eşti doar un om care face şi bune şi rele şi care poate lua decizii greşite.
> Cariera mea de antrenor m-a format într-un anumit fel. Sau poate m-a deformat. Privesc totul foarte clar şi simplu. Nu aştept ca la sfârşitul orelor de program să vină cineva, să-mi pună o medalie de gât şi să-mi spună: „Astăzi, în cele 8 ore de activitate prestată, aţi lucrat bine”.
> Spre surprinderea mea, observ că obiectele se redimensionează. De câte ori mă întorc în oraşul meu natal, Ploieşti, constat cât de mult s-a micşorat clădirea Liceului Cuza, care în prima mea zi de şcoală mi se părea imensă. E o altă viziune, o altă optică pe care ne-o dă vârsta şi contextul. Pur şi simplu „citim” altfel realitatea.
> Fiecare are fericirea lui. Acea stare de bine, de confort, de mulţumire, de bien être. E greu s-o introduci într-o formulă sau s-o explici în procente. Pentru mine, să fiu un om de onoare este o stare aparte de mulţumire.
> Cred că izvorul fericirii este sănătatea. Cei mai nefericiţi sunt cei bolnavi care sunt aşa de preocupaţi de asta încât nu au timp să vadă nici măcar soarele.
> Mi-am acceptat dintotdeauna condiţia de om şi nu cred că sunt de neînlocuit. Fiecare dintre noi trebuie să aibă un scop în viaţă, fără a deveni sclavul provocărilor. Dar nici să trăieşti într-o baltă de mediocritate.
> Am stat 24 de ani într-o cameră de cămin şcolar. Probabil am vocaţie de pustnic. Dar şi acolo, îmi creasem microcosmosul meu. Fiecare dintre noi ar trebui să-şi asume şi beneficiile, şi sacrificiile. Nu pot să spun că cineva m-a închis cu cheia pe dinafară şi mi-a spus că rămân acolo până aduc o mie de medalii. Nu am simţit că au trecut 24 de ani. Am trăit din Campionat Mondial în Campionat Mondial, din Jocuri Olimpice în Jocuri Olimpice. Practic, eşti condamnat să aştepţi competiţia următoare. Fiindcă, dacă anul acesta ai pierdut, speri ca anul următor sau la ediţia urmă toare să câştigi. Dacă ai câştigat, îţi spui că trebuie să te menţii în poziţia de lider şi tot aşa, anii trec pe neştiute…
> Sunt fericit că nu am făcut compromisuri mari. Din cele mărunte mai facem, că oameni suntem.
