Lecţia lui Johnny Răducanu

Voi citiţi ce zic eu aici? Treaba asta costă o avere!

Acum douăzeci şi ceva de ani, în compartimentul acceleratului cu care mă întorceam de la Costineşti a urcat un domn cu barbă, cărând un contrabas. N-aveam decât cinci ani şi nu prea înţelegeam ce e cu nenea ăsta, de tot veneau oameni să le scrie cu o cariocă neagră pe tricouri, pe bucăţele de ziar, ba chiar şi pe braţe. După o vreme, a scos din geamantan o cutie cu compot de ananas. A deschis-o cu un briceag şi mi-a întins-o: ia d’aicea, gagico! S-a întors apoi spre ai mei. Vorbea tare. Îşi amintise de puştiul ăla, pe care-l văzuse el într-o zi pe stradă, la Brăila. Voia şi amărâtul un balon, da’ ta-su – un golan, dom’le – n-a vrut să-i ia, zici c-avea vipera-n buzunar. Răcnea cu sughiţuri şi atunci el s-a enervat, cum e posibil aşa ceva, şi i-a luat el trei baloane şi i le-a dat. A făcut ştrengarul o faţă! Să-l fi văzut, gagiul, ce fericit era!

Îmi mai amintesc şi şoaptele mamei, când am coborât din tren, la Bucureşti. „Ai văzut lângă cine ai stat? Era Johnny Răducanu!” 

De cunoscut, l-am cunoscut cu adevărat mai târziu, când i-am bătut la uşă să-i iau un interviu. Nu i-am povestit niciodată întâmplarea din tren. Şi nici n-avea sens. Johnny nu mai era tipul cu barbă care îmi dăduse ananas, Johnny era cel pe care îl văzusem cântând jazz în Lăptăria lui Enache şi de atâtea ori la televizor, răstindu-se la moderatori, luând la rost alţi invitaţi, enervându-se, povestind apoi înduioşat despre ceva de demult, din copilăria lui la Brăila, în vremurile în care doamnele mai purtau pantofi Bali cu cureluşă, făcând poante şi râzând singur, cu poftă, dând ochii peste cap sau închizându-i până la jumătate, ca într-o reverie, pentru a izbucni din nou, pătimaş, justiţiar, supărat pe politicieni, pe hoţi, pe intelectualii corupţi şi pe toate mediocrităţile din lume. Johnny era Johnny şi când îi făcea pe ziarişti de rahat, când îi primea în casă amabil şi jovial pentru ca, după primele întrebări, să pufnească iritat, să-i spună fotografului că şi-a ratat cariera, că el n-o să-şi bage un deget în cur ca să-i iasă lui pozele, şi să o întrebe eventual pe interlocutoare pe unde şi-a desăvârşit studiile şi ce căcaturi a învăţat pe acolo de a ajuns în halul în care e. 

De fapt – cum aveam să înţeleg mai târziu – lui Johnny nu-i place să fie întrebat. Orice întrebare e o presupusă indiscreţie din partea gazetarilor, care şi-aşa sunt o tagmă nesuferită prin felul în care scurmă în viaţa artiştilor. Şi tot mai târziu, după câteva vizite repetate şi după multe momente ce m-au lăsat buimacă şi fără cuvinte, am înţeles că totuşi, chiar şi fără să întrebi nimic, cu Johnny poţi face un interviu – şi poate cel mai savuros dintre toate.  Dar pentru asta trebuie să intri în joc, să-ţi faci loc discret în schemă, să te laşi adulmecat, să ai răbdare – multă, ca la o partidă de poker în care cartea decisivă întârzie să-ţi intre, iar în mânecă n-ai nici un as ascuns. Căci partida se joacă, fără să-ţi dai seama, chiar în aşteptare, în lungile minute de tăcere, în anduranţă. Dar tu eşti un novice grăbit, în redacţie cineva te aşteaptă cu textul, poate în naivitatea ta ţi-ai mai pus un interviu chiar după întâlnirea aceasta. Greşit! N-ai voie! Tocmai ai intrat într-un joc în care nu se trişează. Vei câştiga poate, vei pleca acasă cu cel mai bun interviu al tău. Dar pentru toate astea există o regie, un scenariu, care se cer respectate cu minuţie, cu un pic de smerenie, cu răbdare şi îngăduinţă pentru hachiţele lui, cu un strop de umor şi, poate, cu reportofonul pornit.

Începe cam aşa:

SCENA 1

Ai sunat la interfon. Ai urcat până la etajul 7 gâfâind de oboseală, că nu mergea liftul. Poate şi de emoţie, ştii că e cam sucit, dar îţi faci curaj şi împingi uşa care te aşteaptă crăpată şi, cu scârţâitul ei, alungi tihna camerei umbroase. Nimeni nu pare să se sinchisească de prezenţa ta, traversezi dintr-un singur pas holul mic, cu linoleum, saluţi, dar nu ţi se răspunde, îţi înghiţi nodul din gât, ţi se spune stai jos, schiţezi un zâmbet, da, chiar ai vrea să stai jos după asta. Îţi faci drum prin cameră, prin spaţiul strâmt dintre măsuţa joasă încărcată de mărunţişuri şi vitrina înaltă, plină ochi de obiecte şi cărţi. Grijă la geantă, ai ratat la un milimetru lampa de gaz! Ce-ar fi fost să o faci ţăndări chiar aici pe covor? El îţi aruncă o privire plină de mustrare pe deasupra ochelarilor, schiţezi al doilea zâmbet şi te aşezi în fotoliu. Îţi mai faci un pic de lucru în geantă, dar el te ignoră – ţi se pare de-a dreptul enervant cum stă acolo la pian, nici nu te bagă în seamă. Ţie doar ţi se pare. Ţi-am zis, mai sus, să te pregăteşti cu răbdare! Vezi? Nu m-ai ascultat. Acum, fără să te privească, începe să atingă clapele pianului şi să mârâie, şi mârâitul creşte în volute, se umflă şi se dezumflă, când pătimaş nervos, când blând şi diafan ca un suspin. Printre pleoapele închise pe jumătate privirea răzbate fixă şi tăioasă drept înainte, iar mâinile lui sunt nişte cai nărăvaşi care aleargă pe pian nechezând. Probabil în La minor. 

Scena 2

Acum s-a aşezat pe pat, mai aproape de tine. Îşi strânge mai bine halatul flauşat, pus peste cămaşa descheiată la gât. Vrei şi tu o cafea barosană? Nu, mulţumeşti tu, e în regulă, ai vrea doar să pui câteva întrebări. Se întoarce spre tine şi te întreabă hâtru cam despre ce ai vrea să vorbiţi. Tu zici că multe, despre toate, el se răsteşte, cum multe, dar ştii despre ce sau ai venit aşa, ca o gâscă? Sigur că ştii, îţi scoţi şi carneţelul să devii mai convingătoare, pui prima întrebare, reportofonul pâlpâie culoarea roşie, e pe on, Johnny închide ochii, lasă puţin capul pe spate şi începe să-ţi spună o poveste de demult din copilăria lui. Te întrebi dacă s-a întâmplat ceva cu auzul tău, poate te-a lăsat memoria, dar nu, îţi aminteşti precis ce ai întrebat şi nu vezi ce legătură are răspunsul. Faţa ţi se crispează, el ţi-o pândeşte în timp ce plescăie satisfăcut povestind mai departe. Simte că ai vrea să-l întrerupi şi atunci, mai abitir, povestea lui capătă aripi cu fiecare detaliu, vocea devine mai tensionată. Tu te foieşti în scaun, el se opreşte doar o clipă, o clipă scurtă în care te întreabă sarcastic: tu notezi ce spun eu aici? Costă o avere ce vorbesc eu! Sigur, reportofonul merge. E momentul să schiţezi zâmbetul numărul 3. Johnny continuă povestea. Dar tu deja ai obosit, ţi-e tot mai clar că nu are sens să-l întrerupi, cazi pradă unei toropeli plăcute, soarele cade ca o pulbere fină peste tapiţeriile tocite ale fotoliilor şi parcă vezi aievea ce-ţi povesteşte, pare că prinde formă chiar acolo, sub nasul tău. Ai renunţat oricum la gândul de a face un interviu, acum eşti prizoniera lui şi începe, de fapt, să-ţi placă. Aşa că-l laşi să povestească mai departe ce-i trece prin cap şi poate, întocmai ca el, închizi şi tu ochii  până la jumătate şi nările ţi se dilată, şi inima tresaltă la intrigă, şi mârâie, şi mârâitul creşte în volute şi vorbele lui par cai nărăvaşi… Stop cadru.

Dar eu nu mai eram o novice, acum, când mă apropiam din nou de uşa apartamentului. Respectasem, ca o elevă silitoare, toate regulile scrise şi nescrise ale jocului, reguli ce în timp se inversaseră. Maestrul vorbea mult, eu vorbeam puţin. Maestrul punea întrebările, eu răspundeam. În pauze, îşi povestea viaţa. Eu mă pricepeam s-o ascult. Se înfiripase între noi o prietenie aparent şubredă (ne sunam doar de câteva ori pe an), dar suficient de solidă totuşi încât să-l conving, în ciuda hotărârii lui de a nu mai acorda interviuri, s-o mai facă o dată pentru mine. 

N-am găsit uşa crăpată, ca de obicei, şi nici ciocănelile mele, nici ţârâitul prelung al soneriei n-au schimbat lucrurile. Confundase zilele între ele şi plecase să-şi facă nişte analize. Când m-am întors, peste un sfert de oră, nu l-am găsit la pian. Încălca
pentru prima oară scenariul cu care mă obişnuisem, aşteptându-mă aşezat pe dunga patului. Respira greu. Strivite de gâfâit, cuvintele ieşeau contorsionate, separate de tăceri lungi şi de oftaturi dese. 

O nouă ordine fusese instalată în casă în ultimul an de zile, o ordine artistică, o boemie studiată cu care nu eram obişnuită. Pianul fusese mutat pe celălalt perete, diplomele înrămate cu care era încărcat fuseseră şterse de praf. Haosul de altădată din bibliotecă, stratul gros de negreală, perdelele îmbâcsite dispăruseră toate. Colecţia lui de lămpi cu gaz, cumpărate din toate colţurile lumii, sclipea curată în vitrină, lângă cai de lemn, fotografii cu pisici, CD-uri şi viniluri cu Dizzie Gillespie şi John Coltrane. Lângă pian, pe o măsuţă luminată de o lampă veche, apăruse un laptop nou, primul din viaţa lui, pe care începuse să-l folosească de câteva săptămâni. Îşi făcuse două conturi de mail, confunda uneori username-ul cu parola şi folosea chiar şi messengerul – rar, doar  atunci când i se făcea dor de prietenii risipiţi prin lumea largă. Dar şi mai mult mi-a atras atenţia şirul de dosare, aşezate în centrul bibliotecii, ce alcătuiau o arhivă personală ordonat pusă la punct: „compoziţii”, „texte”, „diplome”, „presă”, „foto” şi unul pe care, cu litere rotunde de mână, scria mare: „Geta”.

Fiica unui profesor universitar şi a unei austriece de spiţă nobilă, Geta era eleva favorită a lui George Călinescu. Când a cunoscut-o, în anii ’50, Johnny a căzut pe spate: o femeie cu clasă, cu şapte ani mai mare decât el, erudită, cultivată, frumoasă, subţire, înăltuţă şi blondă. Avea de toate Geta. Nici acum nu înţelege el cât era iubire şi cât admiraţie, poate erau ambele împletite, dar Geta avea acel lucru rar întâlnit la o femeie, un fel manierat de a fi, de a vorbi, de a se mişca ce l-a vrăjit cu totul pe golanul din Brăila. Îşi zice mereu că asta a fost greşeala ei, că s-a căsătorit cu el, înfruntându-i pe toţi. Sau poate i-a fost milă de el, cine ştie; nu-i vorbă, era talentat el, mureau toţi în America după ce talent era el, aşa strigau după el, you’re fantastic, man, your music is fantastic, da, aşa strigau, dar Geta şi-a propus să-l şlefuiască, să-l rafineze. Of, a costat-o scump, săraca de ea, Getuţa! Are remuşcări acuma, n-a fost destul de atent cu ea şi adevărul, adevărul gol-goluţ e că nu-i el atât de original pe cât pare. Dacă n-ar fi fost ea, ar fi rămas doar un muzicant foarte bun.

Dar putea el să stea acasă? El era omul pasiunilor nebune, avea nevoie de spaţii largi, să se desfăşoare. Fericirea lui era când trecea graniţa. Străinii îl tot chemau, cu contracte, îi mersese buhul de mare jazzman pe-afară. Devenise un bun produs de export, toţi banii pe care-i făcea, zeci de mii de dolari, îi mâncau nenorociţii ăştia de comunişti. Îl obligau să-i lase la A.R.I.A, la impresariere. Nu ştie cum naiba, dar Securitatea îi dădea mereu paşaport, pentru că el, spre exasperarea Getei, revenea docil în ţară de fiecare dată. Iar te-ai întors, îi spunea cu reproş, nu înţelegi că locul tău e acolo, că aici n-ai să fii niciodată recunoscut pe măsură? Se vede treaba că nu înţelegea. El a fost educat de taică-su că asta e ţara lui. Că americanii îi dăduseră cetăţenie şi i-au tot spus come, Johnny, come, dar el n-a putut să plece. Şi acum cu ce s-a ales, cu un căcat de pensie! Când el cânta în cele mai grozave cluburi de jazz din America şi-l cunoscuse pe Clint Eastwood şi pe Double R, Robert Redford adică, şi purta cămăşi Yves Saint Laurent şi pantofi Ferragamo şi mirosea a parfumuri bune. Mister Red Gun îi spuneau toţi, că nu puteau să-i pronunţe numele, şi femeile, numa’ una şi una, strigau după el pe stradă oh, you are a fucking man.

Şi el, recunoscător, le-a iubit pe toate. S-a iubit în Suedia cu mama şi fiica, s-a iubit în Olanda cu două lesbiene, s-a iubit în Manhattan cu femei cu buci rotunde, cu ţâţe ca merele, cu trupuri cioplite cu dalta, le-a iubit pe toate pătimaş. Dar de plăcut, i-au plăcut mai mult alea deştepte, nu frumuseţile obositoare. Într-o zi, la New York, şi-a lăsat gagica pe pat şi a mers la baie, să ia din trusa lui bucăţica aceea indispensabilă de cauciuc. Înăuntru a găsit un bileţel scris de Geta: fii bun şi nu exagera! Şi apoi ea a divorţat, după 15 ani de căsnicie, că a înţeles cât de importantă e pentru el libertatea. El şi-a luat pianul şi s-a mutat într-o mansardă cu chirie. Şi a ştiut de atunci că n-o să mai locuiască niciodată cu nici o femeie, pentru că lui nu-i place să-i amorţească mâinile şi  picioarele sub corpurile lor. Pentru că şi regii şi reginele aveau apartamente separate şi pentru că viaţa asta în doi e un căcat, o chinuială aiurea, stai şi-ţi fuţi mintea în sarcini din astea menajere mărunte şi toate aspiraţiile se duc dracu’.

Da! Şi acum stă în malahia asta de garsonieră şi e singur! Şi anul trecut a murit şi Geta, singurul lui prieten adevărat, şi, fără ea, e al naibii de greu. De avut, are gagici şi acuma. Dar stă şi se uită la ele. Şi se bucură teribil că Dumnezeu i-a luat la vârsta asta chestia cu fututul. De abia acum înţelege câte prostii a făcut în tinereţe. Adică acum apreciază altfel o strângere de mână, o atingere, o privire, dom’le, sunt femei… numa’ le strângi de mână şi simţi aşa ca un şuvoi, cum se deschide un boboc de floare dimineaţa, să poţi să ai… adică să simţi aşa… o fericire numai dintr-atât! Ce, crezi că toţi mitocanii au acces la zona asta, la cornerul ăsta secret? El ar putea să fie un mare misogin, la ce amant a fost el la vremea lui şi la cât a iubit el femeile şi la cât rău i-au făcut ele. Pe toate le-a iubit şi la fiecare a crezut că aia e, dar nici una n-a priceput ce-i cu el. Şi-acuma, chit că nu mai e ce-a fost, tot şi-ar mai dori lângă el o femeie, dar nu orice femeie şi nu tot timpul: aşa, să vină la el din când în când, când are nevoie de ea sau ea de el, să stea culcaţi pe patul ăsta, tâmplă lângă tâmplă şi să se ţină de mână. Dar după aia să se ducă la casa ei şi să-l lase pe el în pace, n-are el nevoie acum de femei care să-i stea pe cap. Le-a mai zis-o şi altora, să ţină minte, de un artist nu-i bine să te apropii prea tare, că s-ar putea să fii dezamăgit.

Stă cu ochii închişi pe dunga patului şi inspiră aer, prin nările largi. Încă mai speră că de undeva va apărea o ea, care-l va privi doar aşa, câteva secunde, şi-l va înţelege pe deplin. N-ai cum, fără chestia asta nu poţi trăi. Toţi marii artişti au avut obsesia fututului. Bine spunea Nichita: bre, dragostea e ca un paratrăsnet. Trebuie să se descarce undeva. Domnule, dar sunt femei care ajung la 40 de ani şi n-au avut orgasm! Îţi vine să crezi aşa imbecilitate? Păi nu ajungi la nici o înţelegere despre lumea asta până nu ştii să te… adică să înţelegi cum vine chestia asta. E vina bărbaţilor, sunt nişte mitocani. De aia femeile nu simt nimica. Odată Johnny a cunoscut un cuplu. Erau căsătoriţi. S-a uitat la ei, gagica avea aşa o privire tristă. L-a luat pe mitocan deoparte şi i-a zis: dragă, nu te apropia de femeia ta ca ruşii de Praga. Ia vino şi tu aşa duios, pune mâna delicat pe ea, sărut-o, mângâi-o, dă-i cu mâna şi pe acolo, şi pe dincolo, dă-i şi cu limba. Stătea siderat şi se uita la el transpirat. Adică cum, Gionică, ia mai zi. Apoi s-a dus şi la ea şi i-a arătat el cum trebuie să o iubească un bărbat. Avea săraca doi copii şi nu avusese nici un orgasm toată viaţa ei. Ptiii! Să vezi cum ţipa după el ca nebuna de plăcere! A topit-o. Au emigrat amândoi în State, dar îl mai sună şi-acuma să-i mulţumească. Sunt bine mersi, fericiţi. Alteia, i-a spus într-o zi aşa: dragă, uite, un bărbat trebuie să fie aşa şi aşa, dar dacă zice asta sau face ailaltă, e mitocan, dar trebuie să aibă şi asta, dar vezi să nu cumva să facă invers. Acu’ marş, du-te şi deschide ochii, găseşte unul bun, fute-l şi creşte-l pentru tine, că ai 33 de ani! S-a dus şi apoi s-a întors să-i spună: Johnny, am fost şi am căutat cum mi-aţi spus dvs.  Şi toţi cei care după criteriile dvs. sunt buni erau deja luaţi, iar cei care erau disponibili nu se încadrau în criterii.

Era ora injecţiei cu insulină şi, aşa cum stătea pe dunga patului, Johnny şi-a şters întâi nasul, înfundând bine în nări un şerveţel, şi a întins mâna după seringa electronică. Pe măsuţa joasă din cameră era înşirat întregul arsenal de luptă cu boala: tinctură pentru rinichi, zaharină elveţiană, folii de antinevralgic şi trusa franţuzească de medicamente, în care ţine diverse combinaţii de pastile colorate, aranjate pe zilele săptămânii şi pe momentele zilei. M-a luat de mână şi am mers amândoi încet spre bucătărie. Afişele de odinioară cu femei goale fuseseră date jos de pe pereţi şi înlocuite cu afişe cu pisici, iar varul proaspăt arunca lumină în încăpere. Pe masa albă, de pal, tronau în dezordine şerveţele, bomboane dietetice şi firimituri, iar pe o bucată de hârtie, lipită cu scotch deasupra mesei, Johnny îşi scrisese gramajul permis la pâine: 10g la gustare, 50g la masa de prânz, 20g seara. Ne-am aşezat amândoi pe câte o latură a mesei, a prăjit pâine şi bucătăria s-a umplut de un miros bun care-ţi făcea foame. Dimineaţă a pierdut vremea pe la oftalmolog, o să-i repare ăştia ochii să vadă mai bine bucile. Acum şi-a pus ochelarii şi a cotrobăit pe masă după fişele medicale. Are mâzgălită pe dosul lor încă o schemă de nutriţie. Şaizeci de dimineaţă şi cu cincizeci de hidrocarburi din astea de la prânz, da’ dacă ar pune el numa’ patruşcinci? Totuşi, aici ar mai putea reduce, ar putea lăsa doar patruzeci de HC-uri din astea. Asta înseamnă douăj’ de grame de pâine, câte felii ar veni… ia să vedem. A refăcut adunarea pe hârtie, a cântărit apoi fiecare felie pe un cântar de plastic roşu. A tăiat roşii şi am început să mâncăm amândoi cu brânză. 

Fără alcool, fără dulciuri, fără grăsimi, fără carne, şase pastile galbene la fiecare masă, două roşii, nenorocitul ăsta de diabet l-a lovit când îi era lumea mai dragă. Dar tot se bucură, deşi umblă cu seringa cu insulină după el prin oraş, cum ar fi fost să nu ştie din timp, să mănânce orice şi să crape? Ha? I-a zis lui odată un profesor de sport: dragă, pregăteşte-te din timp pentru bătrâneţe, să nu cazi. Poate că n-a avut timp să se pregătească, că el a trăit intens, l-a cam prins din urmă, şi-a dat el seama, acum pentru ce naiba să se mai pregătească? Are cinci bypassuri la inimă, îţi dai seama? Cinci bypassuri şi are şi acum caseta cu înregistrarea de la operaţia pe cord deschis, toţi se temeau că o să dea ortul, că până acolo i-a fost, dar el s-a gândit la femei. Nu-i nimic mai frumos ca asta, să te gândeşti la toate femeile pe care le-ai iubit şi mai ales la ţâţele lor şi la bucile lor ce stau să plesnească. Şi nu i-a mai fost frică. Dar totuşi, parcă-l deprimă gândul, îi e ciudă, cum vine asta să te simţi mai bătrân decât eşti? Şi-a pus în cap să ajungă şi la 80. Încă anul ăsta şi ăl’lalt. Dacă ajunge, face mare tapaj. Dup-aia, fie ce-o fi! 

O să fie într-o zi de decembrie întâi. Şi atunci el, cetăţeanul Creţu Răducan, ce va fi împlinit şi în acte vârsta de 80 de primăveri, o să sune din timp pe toată lumea, prieteni mai în vârstă şi mai tineri deopotrivă, şi o să-i cheme seara la un restaurant, unde chelnerul îi va servi cu cele mai alese delicatese. Şi o să fie poate şi friptură de mistreţ, muşchi de porc în foitaj, spanac, murături, aspic de legume, soufflé şi sardele pe cartofi copţi, cum au fost ultima dată, când a sărbătorit şaptezeci şi opt, într-un separeu al unui restaurant de pe strada lui. Nu se auzea muzică, doar ventilatorul în lumina clorotică şi egală, şi vâjâitul lui dădea întâlnirii un aer stingher. Vreo cinşpe persoane se risipiseră în jurul mesei lungi: scriitori, foşti elevi, câţiva tineri cunoscuţi la Tescani, prieteni de familie – cu Johnny în capul mesei, mişcându-se cu grijă, atent la costumul gri la care îşi asortase o cravată şi un ceas de buzunar cu lanţ, care stătuse de mult. Mânca stângaci, câte puţin din fiecare aliment care îi era permis. Mai scăpa câte un strop pe cămaşă, îl ştergea cu dosul palmei şi izbucnea singur, autoironic: pff, ce-i asta, îşi semnează şi el petiţia ca Falstaff? Tinerii chicoteau veseli 
într-un capăt al mesei şi tacâmurile scrijeleau farfuriile de porţelan, tăind carnea în fâşii înguste. Foarte bună friptură, nu-i aşa? Îmi puteţi da nişte apă? Sigur, vă rog! Un domn cărunt întinde sticla cu un gest decrepit, încercând să spună un banc, dar se opreşte la jumătate, învins de uitare, exact când mobilul lui Johnny ţârâie scurt. O gagică din Olanda vrea să-i spună la mulţi ani. În ochii lui se aprind luminiţe. Ce exciting că şi-a adus aminte, tocmai din Olanda! Chiar aşa, cum o fi acum în Olanda, oare cum miros canalele din Amsterdam în decembrie şi sfârcurile olandezelor întărite de frig? Ha? Ce Olanda, domnule? Ţara tuturor păcatelor! O doamnă s-a indignat şi dezaprobarea ei ucigătoare zboară peste platouri şi peste sticlele de apă minerală către Johnny. Ţară de neruşinaţi, care nici perdele nu-şi pun la geamuri. Johnny e acolo, visează, nu prinde din zbor provocarea, nici nu-i pasă, dar ochii încep brusc să-i scapere a nerăbdare, i-auzi aici una tare, bre, cu marijuana asta, eram cu Nichita. Se opreşte din povestit şi aşteaptă. Doar câteva secunde. Audienţa lasă tacâmurile, se opreşte din mestecat. Johnny trage aer. I-am zis bre, poete, hai să vezi şi tu ceva nou. Am fumat amândoi, nu i-a plăcut. Îmi zice, bătrâne, eu rămân pe vodcă. I-am zis şi eu, poete, eu rămân pe bourbon, că termin cam repede cu femeile. Râde Johnny şi ceilalţi râd şi ei, amabil.

Acum a stins cineva lumina. O să vină partea aia cu la mulţi ani, îl avertizează cineva glumind. Nu, vă rog, pe mine nu mă luaţi cu din astea cu trăiască, ştiţi că n-am chef. Tortul dietetic e încărcat de artificii, Johnny surâde modest şi îşi priveşte pierdut propriile picioare. Într-un târziu, zgomotul de scaune se calmează şi vocile se încheagă într-un cântec cu cine să trăiască. Johnny să trăiască! Zâmbeşte stângaci şi lumina verzuie a neoanelor se aşterne peste faţa lui obosită. A mai încercat să facă o poantă la final, dar cineva l-a întrerupt, aşa că s-a aşezat puţin în dezordine la locul lui. La sfârşit, când forfota pupatului s-a încheiat, a plecat pe jos spre garsoniera lui, cu câteva pungi de cadouri în mână. Călca încet şi cu grijă, avea aerul plictisit şi încântat peste măsură că mascarada se încheiase. 

Bătrâne, pân-aici ţi-a fost! Gata! Aşa-şi spune câteodată seara, când se pune în pat. Dar dimineaţă tot deschide ochii. O porcărie că nu-i mai circulă sângele repede, ca în tinereţe. Nu mai face valuri, acu’ îl lasă să curgă lent. Dar cea mai rea e singurătatea asta. Nici cu cine să se certe nu mai are. Ce să facă, s-a obişnuit cu ea. Nu avea încotro. Ce crezi, că şi-a ales el să fie singur? Ce prostie e asta? Cum ţi-a trecut prin gând? Astea sunt nişte lucruri care se întâmplă. Te duce viaţa. Cum ar fi făcut el altfel tot ce-a făcut? Atâta ce i-a rămas, muzica, singurul loc unde nu se simte vulnerabil. În muzică e fericire câtă vrei, poţi să-ţi torni cu polonicul. Şi-ar lua o pisică, dar îi e teamă să n-o lase orfană. Ce grozave sunt pisicile, a avut-o el pe una, Fitzi, era barosană gagica, o ţine şi acum pe perete, uite aşa nişte lăboanţe avea şi când se enerva venea cu ele pe pian şi apăsa pe clape, băi, mitocanule, îi spunea, nu vezi că-s şi io pe-aici? N-ar vrea s-o lase pe drumuri. Doamne, numa’ de n-ar rămâne el însuşi o povară. Ar vrea să dispară discret de tot din lumea asta. Şi la înmormântarea lui, în urma dricului să nu vină decât pisici, câini şi cai bătrâni şi flămânzi. 

Ne-am întors în cameră, cu aceiaşi paşi mărunţi. El s-a aşezat la loc pe dunga patului, eu pe fotoliu. Am scos reportofonul, am pus carneţelul pe genunchi. Interviul, maestre! Chiar aşa, doar pentru asta venisem. Păi, să-l facem! M-am uitat la el, s-a uitat la mine, a sorbit din cana de tablă ceai cu bucăţi mari de coajă de lămâie şi am înţeles din priviri că aş putea începe.

În majoritatea interviurilor pe care le acordaţi sunteţi revoltat. Ce vă lipseşte cel mai mult?

Esenţialul. Asta-mi lipseşte. Tot îmi lipseşte. Ce fel de întrebare e asta? Nu te uiţi la televizor? Ce e mascarada asta cu un saltimbanc ca domnul ăsta, Becali? Toată naţiunea, şase zile, îmi ocupă casa cu prostiile ăstuia. Ce fel de ţară e asta? Nu ştii să răspunzi, nu?

De ce vă uitaţi la televizor, dacă nu vă place?

Cum să nu mă uit? Atunci înseamnă că îmi fur singur căciula. Eu am rămas voluntar în România. Eu am fost rugat de statul american să rămân acolo, rugat, şi n-am vrut să rămân.

Aveţi o fire de justiţiar. Ce aţi schimba, dacă aţi fi preşedinte?

De care? Al ţării? Nu pot să fiu niciodată preşedinte în mizeria şi în corupţia asta. Dar aş face ce s-a făcut în Evul Mediu. La fiecare greşeală aş tăia un deget. Dacă greşeala e mare, două degete, o mână. O ureche. Un picior. Pe ăia răi i-aş lăsa în bust. Dar de aia nu mi-a oferit nimeni funcţii niciodată, că ştiau ce fel sunt. Vrei să merg mai departe? Mi-e silă să mai vorbesc. Da! Nu mai e nimic de făcut. O să facă natura ceva, dar ea are alte reguli. Într-o zi o să-i trăsnească. Mănâncă precum nişte porci, se fac graşi şi o să moară repede. Asta e singura mea satisfacţie.

Credeţi că ar trebui să se implice mai mult intelectualii?

Păi cum să se implice, ce fel de întrebare e asta. Nu înţelegi? Uite Dia, văd că tu eşti o persoană tânără, nu ştii multe lucruri, cum nu ştiţi voi toţi în generaţia asta. Chestia asta care m-ai întrebat dumneata acuma, totdeauna… În comunism, să înţelegi, cei care aveau puterea erau nişte derbedei, nişte mediocri şi nişte găinari. Şi de aia nu puteau să-l sufere pe ăla care făcea treabă, care ştia meserie, şi până la urmă îl aruncau în puşcărie. Ai înţeles ceva din asta? Aşa e şi acuma.

Nu mă refeream la asta…

Tu nu înţelegi că nu se poate? La ce te refereai tu? Păi dacă tu eşti miliardar şi ai acum bani căcălău, tu, ce, angajezi un om cinstit? Zău?

Nu mă refeream la asta, mă refeream la nişte repere morale.

Zău? De ce vorbeşti prostii? Pleşu a ieşit la rampă împins de unii oameni. L-au făcut ministrul culturii, nu l-a ascultat nimeni. Poporul s-a dus şi a vândut şuruburi şi bile de metal la Istanbul.

Bine, dar n-ar trebui să ne pierdem speranţa.

Tu m-ai întrebat ceva, eu ţi-am explicat ceva şi tu răspunzi acum căcaturile astea. Grrr! Că nu vreau să fie nici un cuvânt din ăsta în interviul ăsta! Încă o dată repet. Tot ce-a făcut ăsta le-a stat în gât la toţi. Tu înţelegi ceva din asta? Ţine minte de la mine, că sunt cântăreţ de jazz şi cunosc o grămadă de oameni care cântă şi ei şi sunt buni şi tot mă muşcă de fund, deşi n-am făcut nici un rău la nimeni. Şi dacă mâine mor, o să fie fericiţi c-au scăpat de mine. Din invidie şi dintr-un tacâm întreg de mitocănii care mi-e scârbă să-l vorbesc, că nu mai am chef. Şi tu vii şi întrebi de ce nu se implică intelectualii în ţara asta? Tu nu-ţi dai seama ce fel de popor este ăsta? Scoate-ţi din cap asemenea lucruri. Că alţii au încercat deja. Şi a ieşit un rahat. Nu se poate schimba nimic! Nimic! Nici nu se mai poate încerca. Chestiunea asta e vândută de mult. M-am săturat de căcaturile astea. Nu scrie cuvântul ăsta. De data asta nu spun nici o măscară, dacă asta aştepţi. Că toate revistele sunt pline de bombe de-ale mele. Nu mai vreau. Eu ştiu să vorbesc şi altfel.

De acord, dar…

Nu eşti de acord că habar n-ai despre ce vorbesc. Şi nici tu şi nici nimeni din toţi gazetarii ăştia.

…de ce aţi mai rămas în România atunci?

Nu mă întreba pe mine, nu schimba vorba! Asta e altceva. Nu înţelegi, e pierdută chestiunea?!

Nu schimb vorba. Văd că vreţi să-mi daţi o lecţie, nu să facem un interviu.

Ce, tu crezi că lecţia asta nu are nevoie să fie scrisă? Ce întrebări să mai pui când asta e o naţie care a refuzat tot? Te rog frumos nu pierde firul. De ce te bagi în altceva? Ce legătură are de ce am rămas în ţara asta? Toată chestia este o mascaradă. Cea mai sinistră mascaradă de pe pământ se întâmplă în România. O mascaradă care miroase a gunoi! Să scrii toate astea! 

O să le scriu. Cam asta-i tot, maestre.

Mda, nu prea ţi-a plăcut ce-am vorbit, dar eu n-am ce să fac. N-am ce să fac. Eu asta vorbesc, ăsta este adevăratul adevăr. Cine poate să-l asculte să-l asculte, care poate să ia aminte să ia aminte, care nu, n-are decât să mă înjure, cât or vrea ei, dar ei sunt în culpă. Înţelegi? Pe mine nu mă interesează dacă mor într-o oră sau peste cinci ani. Io-s mort de mult.

În încăpere s-a lăsat pentru câteva clipe tăcerea, spartă doar la intervale de zgomotul vreunei maşini ce trecea cu viteză pe Banu Manta. Am luat de pe farfurie şi ultima căpşună cu care mă servise Johnny şi am lăsat-o, acrişoară, să-mi răcorească gura. El era încă acolo, pe dunga patului şi respira uşurat, ca la încheierea unei reprezentaţii. S-a întors spre mine, privirea i s-a îndulcit şi capul lăsat uşor pe spate nu mai transmitea decât un pesimism blând.

– Dac-ai şti câţi ani mi-au trebuit să-mi fac imaginea asta la televizor. Şi-acuma mai e câte una care tremură când mă sună. Dar am obosit şi să mă mai iau de toţi mitocanii. Mai bine tragi un scuipat discret şi te retragi. Nu mai e nici o scăpare. Mi-e silă. Mai bine ai… Da’ nu! N-are sens! Nimic nu mai are nici un sens. Eu nu mai am timp, nu mai am răbdare. M-am săturat de ignoranţi, de saltimbanci, de proşti. M-ai înţeles? Sunt foarte singur. Urmează nişte încercări grele pentru mine şi nu ştiu cum o să le fac faţă. 

Mi-am aşezat reportofonul în geantă, am tras fermoarul şi m-am pregătit de plecare. Era ora la care Johnny trebuia  să-şi facă iar injecţia cu insulină. M-am apropiat de pat şi i-am întins mâna să se ridice. În uşă, m-a îmbrăţişat şi mi-a mai zis doar atât: „Vezi ce faci cu interviul ăla. Dă-l aşa cum e! Mai aranjează tu pe ici, pe colo. Dar lasă-l aşa, să fie dur! Oamenii au nevoie de chestia asta! Aşa trebuie să ajungă la ei! Şi vezi, scoate cuvântul ăla, căcat!”.

---

UPDATE: Johnny Răducanu a murit în dimineaţa zilei de 19 septembrie 2011, cu puţin înainte de a împlini 80 de ani.