Laura Cosoi – o femeie cameleonică

Laura Cosoi e o femeie cameleonică. Contrastele cu care se joacă şi schimbările prin care îi place să treacă au dus-o către noi pe un drum ceva mai sinuos. Acum e oficial – a ajuns. Şi e hotărâtă să nu mai plece.

Laura Cosoi a devenit oficial celebră în noaptea dintre 29 şi 30 iunie, miercuri spre joi, pe la 4 dimineaţa, ora la care nu se întâmplă nimic sau se întâmplă totul.

Era în pat, toţi cei 163 de centimetri întinşi lângă iubitul ei Andrei Maria, adică Smiley, când i-a sunat unul dintre telefoane. Nu-l dăduse pe silent pentru că nu o caută nimeni în toiul nopţii. Nu ca pe Smiley, care nu poate să doarmă dacă nu-l închide – mereu îi mai află câte-o bezmetică numărul, iar noaptea a fost dintotdeauna tovarăş iubirilor neîmpărtăşite. Laura s-a dezmeticit, s-a întins după telefon şi a văzut că era un număr ascuns. A răspuns şi a auzit o voce necunoscută: „Laura?”.

Tipul i-a spus că se ştiu de undeva şi apoi a întrebat-o jucăuş dacă ştie cine e, dacă nu vrea să încerce să ghicească. Laura n-avea chef de jocuri şi i-a închis. Dimineaţă, când s-a trezit, şi-a dat seama că tocmai o apelase un admirator secret, un necunoscut. Nici nu conta cine era ori dacă era vreun maniac. Admiratorul secret tocmai o sunase la 4 dimineaţa, ora la care nu se întâmplă nimic sau se întâmplă totul. Semn că poate ar fi cazul să-şi dea telefonul pe silent.

Semn că era oficial celebră.


Mi-a spus povestea în aceeaşi zi, când ne-am întâlnit în centrul Bucureştiului la un ceai. A spus-o cu ironie, cu vocea ei guturală care poate simultan să laude şi să persifleze – cel mai des pe sine. Sigur că telefonul era semn de celebritate. Dar ce lume mai e şi asta în care Laura Cosoi a ajuns celebră?

Nu i s-a întâmplat peste noapte. Încă de prin 2007, fratele meu a început să-mi spună ce bună e tipa asta pe care o cheamă Laura Cosoi. Îl credeam pe cuvânt – de obicei are gusturi bune –, doar că nu ştiam despre cine vorbeşte. Auzisem numele şi am continuat să-l aud, dar nu reuşeam să-l asociez cu o faţă. Ba era blondă platinată. Ba brunetă cu părul lung. Ba era şatenă, tunsă scurt. Ba nu. Roşcată, asta era! Ba mai simplu – era iubita lui Smiley, iar el era mereu preocupat cu gura ei. Ba mai definitoriu – era tipa care fusese la Dansez pentru tine, unde băgase un tango de i s-a făcut cald lui Bănică.

Nu ţin minte când mi s-au rezolvat nedumeririle – ştiu doar că, dintr-odată, ştiam cine e.

În ultimii ani, cu răbdare, Laura şi-a făcut loc în vieţile noastre. N-a intrat făcând gălăgie şi nici nu s-a trântit turuind pe un taburet, cerând atenţie, ca mai fiecare construcţie de oase, carne şi silicoane de pe prima pagină a tabloidelor. A intrat în valuri, fiecare mai ofertant, fiecare mai curajos, până a cucerit plaja. A devenit oficial celebră pentru că şi-a dorit asta, pentru că a ştiut cum s-o facă şi pentru că a avut răbdare.

„Gândesc foarte mult”, mi-a spus torcând viclean. „Şi când nu vorbesc.”

Când ne-am văzut avea părul de un blond-nordic şi era îmbrăcată într-o pereche de jeanşi scurţi şi o cămaşă albă vaporoasă, care semăna cu o ie. Era femeia pe care ţi-o imaginezi fotografiată contre-jour pe un câmp sau lenevind în dormitorul tău, acoperită doar cu un tricou ponosit care-i dezgoleşte un umăr. Era stăpână pe fiecare gest, pe fiecare bucăţică din ce era, pe corpul de dansatoare finisat migălos de soarele de Vamă, pe ochii ei albaştri, pe dinţii parcă sculptaţi din marmură albă, pe şuviţele pe care când le elibera din strânsoare, când le prindea la spate.

Era – este! – o femeie frumoasă, chiar dacă n-o încălzeşte să audă asta. Spune că nu ea s-a făcut frumoasă şi că a primit suficiente din cauza asta – roluri, complimente, joburi. Acum vrea altceva, vrea să exploreze, să fie mai puţin perfectă, să aibă, cum avem de fapt cu toţii, o imagine cu marginile neşlefuite.

Cea mai recentă imagine pe care o aveam cu ea era din finalul sezonului de primăvară de la Dansez, unde împreună cu Gina Pistol (de multă vreme oficial celebră) şi cu Adriela Morar (mai avem de aşteptat) a executat un dans lasciv, îmbrăcată într-un corset negru, folosindu-se de nişte lanţuri, multe mângâieri şi multă arcuire. L-a şi lins de pe obraz până pe tâmplă pe unul dintre dansatori.

I-am mărturisit că mi-a plăcut.

– Porno-dance-ul? Ţi-a plăcut?

– A fost foarte bun porno-dance-ul, da.

– Când te uiţi aşa la mine nu prea-ţi vine să crezi că acum m-aş duce pe scenă să fac aşa ceva.

– Tu să-mi spui dacă e o diferenţă mare.

– Da, e. Dar îmi place. Îmi plac foarte mult contrastele. Eu, Laura, n-o să mă îmbrac niciodată cu decolteuri. OK, mai port. Probabil că acum când încep să mă apropii de 30 de ani, o să mă mai dezbrac, ca să fiu sinceră.

Laudă. Persiflare. S-a amuzat că mi-a plăcut dansul, pentru că transformarea din vaporoasă în vampă e parte din arsenalul ei cameleonic, din motivul pentru care ne-a luat atât de mult timp să învăţăm cine e.


Laura s-a născut la Iaşi, o combinaţie de sânge unguresc şi rusesc. A fost în centrul atenţiei de când era copil şi făcea spectacole împreună cu sora şi cu verişoara ei, la care familia trebuia să participe şi să plătească bilet. Când nu se jucau în paradisul din spatele casei – prin livada de pruni, pe păşune, prin pădurea cu izvor – făceau teatru radiofonic, telejurnal cu un milieu în fundal sau revista familiei, Cosoi Grup, în care publicau compuneri şi interviuri luate pe stradă. Familia Cosoi e mare – în curte locuiau şi părinţii Laurei, şi mătuşa, şi vărul mai mare, şi bunicii, un adevărat clan. Fetele răspundeau mereu la telefon cu „reşedinţa Cosoi”.

Dacă anii de copilărie ai Laurei sună ca un capitol din Amintirile lui Creangă e pentru că ştie să-i povestească, învăluitor şi candid, ca o femeie care-şi stăpâneşte povestea: a fost gimnastă la bătătorul de covoare, a făcut cornete din caiete de şcoală, a vândut zmeură şi vişine la poartă, a ţinut un jurnal. E o femeie care-şi iubeşte trecutul şi oamenii cu care l-a petrecut. Adoră târgurile de antichităţi şi mirosurile îmbâcsite, vechi. Îşi petrece adesea vacanţele cu familia şi se simte mult mai în largul ei vorbind despre lucruri care au fost, decât despre cele care ar putea să fie.

Mama ei a fost profesoară de dans şi Laura a moştenit-o. De mică a făcut gimnastică, balet, dans sportiv şi avea mai mereu pregătire sau concursuri, motiv pentru care a ratat multe zile de naştere. Gaşca ei erau verişoara, tot Laura Cosoi, şi sora, Alina, iar Laura descrie aventurile lor ca pe o continuare a clipului Crazyde la Aerosmith.

A terminat filologie, iar după liceu a intrat la secţia de asistenţă socială a Facultăţii de filozofie din Iaşi, chitită să lucreze într-un ONG, să plece din ţară, să continue pe drumul de muncă social-uma­nitară, care i se potrivea de minune. Până când mamei i-a venit o idee. Avea o cunoştinţă în Bucureşti care avea o agenţie de casting şi prin 2002, după ce Laura a terminat anul II, a trimis-o să-şi încerce norocul pentru un rol în La Bloc, un serial de duzină de pe Pro TV. Laura a ajuns la Bucureşti pierdută. Avusese un rol minuscul în Călătorie la oraş, un scurtmetraj regizat de Corneliu Porumboiu, dar cam la asta se rezuma experienţa ei. Tot ce ştia despre serial era o imagine pe care o văzuse cu Dana Rogoz punându-şi un ghiozdan pătrat în spate (Rogoz e acum cea mai bună prietenă).

Erau zeci de femei la casting. I-au spus că are 10 minute să înveţe nişte replici înainte de probă. N-a reuşit şi a mers în faţa comisiei ca un lemn. „Începuse să mă cuprindă emoţia, deci nu… nu pot să descriu. Eram căcată pe mine. A fost un eşec.”

Nici n-au băgat-o în seamă. Prietena mamei a ţinut-o acolo până la sfârşitul zilei, hotărâtă s-o mai bage o dată – doar fata avea mai multă carismă decât arătase la prima încercare. A îmbrăcat-o într-o rochie neagră, cu cupe, să se vadă că avea şi cu ce.

„Ţin minte perfect. Şi zic… bă, cum să intru aşa, cu ţâţele pe-afară? Sunt penibilă.”Aşa că a îmbrăcat peste rochie o bluză cu mâneci lungi şi a mai intrat o dată. S-au uitat la ea la fel de dezamăgiţi. „Da’ ce, tu aşa ai venit îmbrăcată?”, au întrebat-o. „În fine, dacă nu ştii să te vinzi…”

I s-a părut penibil să-şi dea jos bluza de faţă cu ei, aşa că şi-a spus textul şi a ieşit. Au ţinut-o totuşi în probe o săptămână, timp în care Laura s-a plimbat uimită prin studiourile MediaPro de la Buftea. „Aici e de mine”, şi-a spus.

Şansa a făcut să i se ofere un rol mic într-un film străin care se turna pe-acolo, dar când producătorii La Bloc au văzut că fata pe care au respins-o probează peruci şi costume de epocă s-au gândit că poate n-ar fi rău s-o pună totuşi la treabă. I-au oferit rolul Adinei şi Laura a renunţat la film. Timp de trei luni, producătorii au continuat însă cu castingurile – nu erau convinşi că începătoarea de la Iaşi era femeia de care aveau nevoie. (Facultatea a terminat-o la distanţă, fără nici o restanţă.)

Nu i-a fost uşor să joace prostia inocentă a Adinei, genul de fată care, auzind că o femeie şi-a făcut testul şi i-a ieşit bine, voia să afle dacă fuseseră grele întrebările.

Pentru că nimeni nu ştia cine e Laura şi de unde vine – şi prea puţini se oboseau s-o cunoască –, n-a durat mult până a început să fie confundată cu Adina. Blondă ca un şvaiţer, bună, dar cu mai multe lipsuri decât conţinut. „Oamenii atât de mult şi-au dorit să creadă că sunt Adina în viaţa reală, încât atunci când mă întâlneam cu ei, aşteptau să scot o tâmpenie pe gură, o perlă”, mi-a spus.

La imaginea stereotipă de blondă platinată s-a adăugat şi pictorialul din 2006 din Playboy, în care Laura îşi întinde cei 163 de cm, cu sâni goi cu tot, pe tot felul de obiecte lucioase.

Apoi, în 2007, a venit Dansez pentru tine. Există un moment în viaţa unei vedete din România când sună Dansez, iar dacă ştii ce vrei de la cariera ta – şi Laurei începuse să-i fie clar – răspunzi şi te duci. Ca răsplată, Dansez îţi spală toate păcatele şi îţi dă o viaţă nouă. După două participări în nici doi ani – sezonul trei şi sezonul cinci –, Adina a dispărut şi în locul ei a apărut Laura, şatenă, sufletistă, isteaţă, fin autoironică şi uluitor de sexy pe ringul de dans. Atunci şi acolo s-a întâmplat momentul care, spune Laura, le-a făcut posibile pe toate cele care au urmat: un tango atât de pasional, atât de bine dansat, încât o opreau femei pe stradă să-i spună că au plâns când au văzut-o.

După Dansez, a devenit Mara, rebela brunetă din serialul Cu un pas înainte, povestea unei şcoli de dans, unul dintre cele mai reuşite seriale româneşti. Apoi au urmat, nu neapărat în această ordine, roluri în serialele Aniela şi Moştenirea, filmele Ho Ho Ho şi Naşa, tot mai multe pictoriale şi coperţi de reviste, două emisiuni la MTV şi alte apariţii ocazionale la Dansez, inclusivparticiparea în 2010 la ediţia internaţională din Mexic. Joburi comerciale, simple, fără mare vâlvă. Dar răbdarea cu care s-a mişcat dintr-una într-alta a strecurat-o pe Laura în viaţa noastră.

Iar în noaptea în care a sunat-o admiratorul secret, a devenit oficial celebră.

După ceai, ne-am urcat în Citroenul ei DS3, un pitic în culoarea de catalog bleu-Botticelli, şi am pornit spre mall, unde avea de îndeplinit un ritual de celebritate. Donase nişte obiecte la Hope Pop-up Store, un magazin caritabil deschis pe o perioadă limitată, unde câteva zeci de vedete donaseră obiecte spre vânzare. Banii urmau să ajungă la Asociaţia P.A.V.E.L., care ajută copii bolnavi de cancer. Laura voia să vadă dacă obiectele ei se vânduseră; în plus, trebuia ca organizatorii s-o fotografieze la faţa locului, să-i înregistreze participarea.

Fusese un început leneş de vară pentru Laura. În săptămâna de dinainte a stat mai mult pe acasă, iar serile şi le-a petrecut la Muzeul Ţăranului Român, unde au rulat filme proiectate la TIFF. N-are proiecte în desfăşurare, dar aşteaptă veşti de la nişte castinguri. La toamnă va reîncepe reprezentaţiile cu Portret la minut, o comedie bulevardieră în care are rolul principal. Îi place că joacă teatru şi îi place să se joace cu ideea că joacă teatru. („Joc teatru; acum şi pe scenă”, e o glumă pe care o spune des.) Iubeşte scârţâitul podelei şi cele trei momente de cotitură ale spectacolului: emoţiile când iese prima oară pe scenă, momentul în care aude publicul râzând la replicile ei şi aplauzele de la final.

„Mi-am cumpărat vaze multe”, mi-a spus referindu-se la succesul primelor reprezentaţii. „Am vaze ca să pot să-mi pun florile-n ele.”

Se mai ocupă cu ceva, deşi când ne-am văzut, la final de iunie, era doar în stadiul de proiect. Un blog: lauracosoi.ro. A început să posteze în august, deşi avea domeniul cumpărat de luni bune. N-a vrut să scrie pentru că i se părea că odată scrise, cuvintele aveau să o definească.

„Eu pot să vorbesc despre mine orice vrei, să tragi tu concluziile. Înţelegi? Dar nu pot să scriu eu despre mine. Mi se pare că dacă o să scriu, o să rămână scris şi mi se pare că n-o să se mai schimbe nimic. O să rămână acolo. Şi pentru că vreau să se schimbe lucruri în continuare, nu fac chestia asta.”

E bine că a început s-o facă pentru că Laura are o mulţime de poveşti. Pe lângă cea cu telefonul, mi-a spus şi câteva care ofereau suficiente indicii că oficializarea celebrităţii ei era iminentă. Una era de la un concert de rockăreală supărată, Motörhead, unde s-a băgat cât mai în faţă şi a fost mângâiată cu privirea toată seara de un tip într-un tricou negru, care era limpede că a recunoscut-o, deşi cel mai probabil venea dintr-un alt univers media. Sau, atunci când a venit sora ei de la Iaşi şi s-au trezit cu o maşină de paparazzi după ele. Laura i-a ignorat, dar Alina s-a panicat şi a rămas cu privirea aţintită pe ei, exclamând repetat: „Ce vor ăştia de la noi?”. Sau când s-a dus în vacanţă cu ai ei, în Ardeal, şi membrii unei familii de rromi dintr-o casă din sat s-au fotografiat pe rând cu ea, au îmbrăcat-o în fuste tradiţionale şi la sfârşit i-au înmânat o scrisoare în care i-au spus „noi rromii suntem mândri de tine”.

Şi mai e povestea cu băiatul din Vama Veche. 

Laura şi-a petrecut mai fiecare weekend din vara asta în Vamă, adesea cu verişoara ei. Vama era locul în care lumea ei putea fi ca în adolescenţă, vaporoasă, lălâie, fără griji, Crazy. N-o prea ştia lumea pe acolo, era liberă, putea dansa pe mese până la răsărit şi era loc şi pentru Jazz, Yorkshire-terrierul ei de buzunar, pe care-l adoră şi cu care se pupă în draci. Asta până recent, când, după o noapte de dansat, stătea pe plajă cu fetele aşteptând răsăritul pe acordurile Boleroului care cânta din boxele de la Stuf şi şi-a auzit numele.

O striga un băiat cu barbă şi părul lung. Nu a crezut că e vorba de ea până când el s-a apropiat şi i-a repetat cât e de frumoasă şi cât de mult o place. „Sunt cel mai mare fan”, i-a spus, iar apoi a început să danseze pentru ea, spre jena prietenilor care nu puteau nicicum să-l ia de acolo. Apoi s-a aruncat în genunchi la malul apei şi a implorat-o să-l lase s-o atingă. Printre degete îi curgea nisip ud cu scoici, adunat când se zbânţuise ca s-o impresioneze. Jenat, şi-a coborât mâinile şi a plecat.

„Dacă o recunoşti pe Laura Cosoi, nu mai eşti cool”, mi-a spus Laura. „Dacă mă recunoşti în Vamă, înseamnă că Vama s-a comercializat.”

Laudă. Persiflare. Ştie că e un produs al unei televiziuni de masă, dar se ia peste picior pentru asta. Nici nu-şi doreşte să facă doar muncă comercială, dar ştie că de-aici încolo va fi greu – mai ales dacă-şi doreşte entertainment de nişă. „Odată ce ai început cu drumul ăsta, nu eşti chemat la casting pentru filme de artă. Se presupune că eşti prea comercial, prea folosit.”

Nu-i place segmentarea atât de brutală – falsă până la urmă – între comercial şi intelectual. D-asta se joacă cu aşteptările tuturor, convinsă că o vor ajuta, ca şi până acum, instinctul ei comercial şi răbdarea cu care şi-a cultivat imaginea. Ştie că pentru mulţi e încă fata frumoasă care dansează, dar crede că aşa cum a ajuns aici, aşa va putea să înlocuiască imaginea asta cu ceva mai ambiguu: că doar e loc într-un singur om şi de porno-dance şi de gospodărit şi de jucat teatru şi de prezentat evenimente şi de vândut pentru caritate.

Odată ajunşi la pop-up store-ul de la mall, Laura i-a povestit şi prietenei care a întâmpinat-o despre admiratorul secret. În sfârşit, după aproape 10 ani în Bucureşti, cu şase luni înainte să facă 30 de ani, a ajuns cineva. Doar omul o sunase la 4 dimineaţa, ora la care nu se întâmplă nimic sau se întâmplă totul.

Are bine documentat acest drum al celebrităţii – doar spectacolul şi joaca de-a personajele e ceea ce face cel mai bine. Acasă păstrează câteva dosare cu articole despre ea, un jurnal media a cine a fost şi cum s-a schimbat. Nu ştie unde o să ajungă şi are zile în care se îndoieşte că statutul ei de oficial celebră înseamnă ceva pe lumea asta. Dar apoi vin zile în care o opresc oamenii pe stradă şi-i mulţumesc, îi spun că îi bucură şi brusc, merită. Până la urmă, tot ce face, face pentru ca să lase ceva în urma ei.

La mall s-a fotografiat cu câteva dintre obiectele rămase pe rafturi, pentru ca iniţiatorii să poată trimite imaginile la presă, în speranţa că se vor mai strânge nişte cumpărători. Nu s-a fotografiat cu cele aduse de ea, pentru că se vânduseră de mult: şi ia de mătase, şi pălăria, şi o bijuterie hand-made.

Obiectele Danei Rogoz şi pălăria lui Smiley erau încă acolo.