Traim momente sociale tensionate. De la pandemie, razboi, si as indrazni sa spun asta cu mult inainte, a devenit o conversatie tipica la bar sa comentezi ca „oamenii devin din ce in ce mai emotivi in fiecare zi ”. O spunem cu bucurie, fara sa ne dam seama ce presupune acea expresie simpla. Implica faptul ca oamenii sunt ingrijorati, stresati, deprimati, ca si-au pierdut empatia, asertivitatea, rabdarea, dorinta de a comunica si socializa si bucuria. Ca sanatatea lui mintala este o mizerie.

Nu suntem constienti ca ne confruntam cu o problema reala, nu doar de sanatate publica, ci si de sanatate sociala (daca acest termen exista). Devenim egoisti, individualisti, necomunicati. Pierdem retelele de sprijin care existau anterior cu familia, vecinii, prietenii… Ne pierdem sanatatea mintala. Pierdem oameni, peste patru mii s-au sinucis anul trecut (si cei care nu au reusit) pe care continuam sa-i judecam si sa-i invinovatim. Si se pare ca nu se intampla nimic.

Si nu se intampla nimic, pentru ca suntem pe pilot automat. Cautam justificarea pentru tot ceea ce vrem sa justificam in orice „antrenor” pe care il urmam online sau intr-un studiu de trei la un sfert demn de „teoriile stiintifice atotcuprinzatoare” pe care le scot eu insumi din maneca. Duminica la vermut..

Si de ce nu se intampla nimic? Cum am reusit sa ajungem in acest punct? Unde ne poate duce asta?

Nu sunt calificat sa raspund la niciuna dintre aceste intrebari cu autoritate. Dar iata, teoria mea despre totul la o suta si analiza mea de amatori. Aceasta analiza vine din mai multe domenii de experimentare: propriile mele experiente si faptul de a lucra cu oameni care uneori trebuie sa-mi spuna lucruri foarte grele si intime. 

Societatea imediata in care traim este un teren ideal pentru problemele de stima de sine; daca nu realizam lucrurile acum, se pare ca suntem esecuri. Retelele de socializare acum, si stereotipurile de-a lungul vietii, ne marcheaza asa cum ar trebui sa fim: perfect… corp bun, inteligent, independent, mereu fericit… Dar se dovedeste ca viata nu este asa. 

Nu toti suntem frumosi, nu toti avem o cariera de succes, nu toti putem calatori, sa iesim oricand ne dorim, sa facem mega achizitii de imbracaminte, nu toti avem o viata personala de invidiat cu o familie frumoasa si un partener. care ne adora si luna cade peste noi. Si care este rezultatul faptului ca nu indeplinim tot ceea ce ar trebui sa indeplinim? Frustrarea.

Nimeni nu ne invata cum sa ne confruntam cu durerea, cu durerea, cu pierderea, cu frustrarea, cu depresia clinica. Cu viata. 

Si incetul cu incetul ne scufundam intr-o groapa din care nu exista cantare din care sa iesim. Iar intunericul ne pune stapanire pe interior, in timp ce noi suntem nevoiti sa scoatem putina lumina care ne-a mai ramas pentru ca nimeni sa nu-si dea seama ca nu suntem ceea ce se asteapta de la noi. Nu vrem sa ne ingrijoram, nu vrem ca nimeni sa ne simta durerea, fricile, slabiciunile. 

Nu este vorba despre a trece prin viata scapand porcaria din noi insine pentru ca nu avem o zi buna sau sa plangem in colturi. Este pur si simplu sa ne inveti sa ne gestionam sentimentele, sa exersam rezistenta, sa invatam sa ne iubim cu luminile si umbrele noastre, sa acceptam limitele pe care le avem si sa rezolvam ceea ce putem rezolva. Este vorba despre oprirea terapiei denigratoare, pentru ca daca nu am invatat sa gestionam emotiile in copilarie, va trebui sa o facem ca adulti. Nu putem fi „ psihoatei ” care refuza sa mearga la un psiholog, uneori nu putem trage masina singuri si avem nevoie de ajutor. 

De ce, daca avem cancer, facem chimioterapie desi ne cade parul si vomita pana si terciul pe care l-am mancat de bebelusi, dar refuzam sa curatam rana interna care ne face nefericiti?

O parte a problemei este ca este aproape imposibil sa accesam un specialist in sanatate mintala care sa ne poata ajuta cu usurinta, deoarece pentru inceput in sanatatea publica nu este fezabil sa avem terapie cu frecventa necesara. Si pentru ca asta nu este ca traumatologul, care iti pune gipsul si gata, pentru a vindeca sufletul, profesionistul care te ajuta trebuie sa se potriveasca cu tine, trebuie sa existe o anumita legatura, trebuie sa fie unul cu care te simti confortabil. Incercare si eroare si bani. O multime de bani. Si aceasta este o marfa rara in zilele noastre. Nu ii acordam importanta pe care o are, pentru ca nimeni nu ne-a explicat ca printre cele mai importante investitii in viata nu se numara doar locuinta si studiile, ci si aceasta. 

Majoritatea oamenilor trec prin viata cat pot de bine, dar sunt multi oameni care pur si simplu nu pot. Si ajunge la concluzia ca lumea in general si mediul sau in special vor fi mai bine fara prezenta lui. Intunericul care ne stapaneste uneori atinge acele limite. Se inchid, se ascund, mint pe toti, astfel incat nimeni sa nu-si dea seama ca sunt ingrozitori; pentru ca ne-au spus ca a fi rau este rau, ca a cere ajutor este slab, ca a nu fi fericit este aproape criminal. Vin apoi surprizele si regretele: Nu l-am vazut venind, nu a dat niciun semn, nu avea incredere in nimeni, era un las, nu ne-a spus nimic, nu parea sa fie. rau… si cum poate spune ca e rau cand a fi bun este singurul acceptat? 

Vinovatia ne corodeaza sufletele pentru ca am fost invatati ca totul este vina noastra. Internul si exteriorul. Confundam responsabilitatea cu vinovatia si nu stim sa diferentiem termenii. Oamenii dau vina pe ceilalti pentru tot ce ni se intampla ca sa nu ne asumam responsabilitatile fara sa ne dam seama ca poate acea lopata de vina este cea care tocmai a ingropat spiritul celuilalt. Dar nu asa o purtam. Vrem doar sa fim impovarati cu ratiune. De la „vezi? Am avut dreptate”, dar pana la urma avem mare dreptate si foarte putina liniste sufleteasca.

Cu acest articol nu intentionez sa dau nicio lectie, nici sa studiez, cu atat mai putin sa ofer o prelegere despre nimic, este parerea mea personala asupra unui subiect care are mult mai multe margini decat se vede. Este un aisberg care pentru fiecare persoana are o culoare diferita, o dimensiune diferita si implicatii personale diferite. Intentionez, in orice caz, sa deschid un pepene galben care se deschide rar in conversatiile la cafea. Pe care se pare ca il evitam intentionat pentru ca este un subiect care ne afecteaza pe toti intr-o masura mai mare sau mai mica la un moment dat, pentru ca, sa fim sinceri, nimeni nu este niciodata bine tot timpul. Cu totii am avut, avem sau vom avea probleme de sanatate mintala, iar invatarea sa le gestionam este o baza pentru a face viata mai putin o problema. 

Sa speram ca invatam sa vorbim mai mult despre asta si sa putem face vizibil tot ceea ce presupune lipsa managementului emotional. La orice varsta. Sper sa intelegem mai bine propriile frici si bucurii si sa stim, odata pentru totdeauna, ca viata este una si ca merita sa luptam pentru a o trai cu liniste si sa navigam pe valurile emotionale, pentru ca la sfarsitul zilei, si din fericire, viata nu este plata, este o mare plina de maree de primavara, si furtuni, si tsunami si calmuri calme. Si in toate aceste situatii trebuie sa invatam sa ramanem pe linia de plutire cu barca pe care o avem, fie ca este mai buna sau mai rea. Trebuie sa fim capitanii vietii pe care trebuie sa o traim si sa infruntam fiecare furtuna care vine.