Fost fotbalist, 53, Bucureşti

Sunt născut pe 1 aprilie 1959. De ziua păcălelilor. Când eram copil, nu am mers niciodată de ziua mea de naştere cu un pacheţel de bomboane la şcoală ca să-i servesc pe colegi, cum făceau ceilalţi. Mi-era teamă să nu se facă glume pe seama mea.

Am fost crescut de bunica mea o mare parte din copilărie. O femeie foarte descurcăreaţă, care în anii ’60 a fost în Canada, unde avea un fiu. De la ea şi de la mama am învăţat să nu mint şi să nu accept să fiu minţit. Cred că e o calitate nemţească să fii corect.

La şcoală mi-a plăcut geografia şi mă bucur că am avut şansa ca prin fotbal să cunosc geografia „pe viu”. Cel mai mult mi-a plăcut America. Am o vorbă: „Dacă nu ai văzut America, nu ai văzut nimic”.

Am locuit un an în SUA, dar m-am întors deoarece nu puteam să fac nişte munci care erau bine plătite din cauza problemelor de sănătate. Şi, apoi, mi-a fost greu să mă acomodez acolo la aproape 50 de ani.

Primii bani i-am câştigat pe la 12 ani. Mergeam în vacanţa de vară şi munceam la ferma de legume. I-am cheltuit pe o ciocolată cu vanilie. Costa 11 lei. Era cea mai scumpă.

În copilărie am fost mai mult chel. Primeam trei lei ca să merg să mă tund şi mă tundeam chel că era mai ieftin, ca un leu să-mi rămână de bomboane.

Când a trebuit să fac armata, aveam două alternative: să merg la Craiova, unde puteam să iau şi nişte bani, sau să vin la Steaua, unde puteam să fac şi o facultate. Am evitat să merg la Craiova pentru că era un grup deja unit şi era greu să intri printre olteni.

Meseria mea de bazăeste frezor-rabotor. Am făcut o şcoală profesională de trei ani la Vagoane-Arad. Am lucrat în uzina de vagoane şi apoi am ajuns la fotbal.

Am avut şansa în viaţă să fac fotbal. Cea mai frumoasă meserie e să faci ceva de plăcere din care să câştigi şi bani. Acum sunt imaginea Stelei, funcţie la care visam de 20 de ani, de când m-am lăsat de fotbal.

Am avut noroc că am jucat în finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla. La câteva luni după aceea mi s-a descoperit un cheag de sânge la umărul drept. Dacă se descoperea înainte, nu mai jucam în acea finală. Şi de atunci am avut patru operaţii.

Nu mi-a fost frică de moarte chiar dacă am avut operaţii grele. Gândeam aşa: „Sunt trei variante: să fiu bine, să rămân fără o mână sau să mor”. Sunt încă aici, întreg!

Am intrat în Cartea Recordurilor când am apărat toate cele patru penaltyuriîn finala Cupei Campionilor Europeni din 1986. Eu nu am văzut niciodată acea Carte!

În spatele celor patru penaltyuri apărate a fost foarte multă pregătire, intuiţie, un joc al minţii, deoarece m-am pus şi în locul celui care executa, şansa cu care un om se întâlneşte o dată în viaţă, o linişte interioară ca să te poţi concentra, acel har dat de Dumnezeu… A fost momentul meu.

„Eroul de la Sevilla”, cum m-au numit ziariştii, este exagerat. Eroi sunt cei care au căzut în luptă. Eu am fost omul potrivit la locul potrivit. Ăsta a fost destinul meu.

La 27 de ani am pus mănuşile în cui.

Cel mai mare regret este că nu am prins un contract la o echipă din străinătate. Înainte de ’90 nu aveai cum să pleci. M-am născut prea devreme.

Steliştii adevăraţi sunt cei care au jucat până în ’90. Eram jucători care aveam sentimente faţă de club. La ora asta nu se mai poartă.

Am lucrat în Poliţia de Frontieră timp de şapte ani, de unde am şi ieşit la pensie pe caz de boală, tot din cauza braţului. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu oameni. Trebuia doar din privire să-l desluşeşti, să vezi dacă ascunde ceva, dacă e ceva în neregulă.

Familia îţi dă echilibru în viaţă. Am trei copii din două căsătorii, două fete şi un băiat, şi doi nepoţi. De fete sunt mai apropiat.

Fiica mea cea mai mică are patru ani şi jumătate. Mă uit la ea şi îmi dau lacrimile la cât de mult o iubesc. Nu există zi în care să nu-mi spună de 10-20 de ori: „Tati, te iubesc din tot sufletul meu!”. Te topeşte. E şmecheră.

Relaţia mea cu Gigi Becali este strict profesională. Eu am fost şi la dânsul în partid preşedinte pe filiala Arad şi vicepreşedinte pe ţară. În patru ani, cred că am stat de vorbă cu el, adunat, o oră şi jumătate.

M-am lecuit de politică. Nu e de mine!

Helmuth Duckadam, fostul portar-erou, este acum președinte onorific al FC Steaua București.