Schimbarea Ralucăi

Cum se distruge şi se reconstruieşte o persoană în ciuda a tot. Chiar şi a ei însăşi.

Raluca pufneşte, cocoţată pe un scaun din dreptul tabloului electric la care meştereşte cu îndemânare, apoi trage o tuse care zguduie holul de la intrarea în garsoniera ei şi se întoarce la oglindă. Îşi înfoaie părul ars de vopsea roşiatică, îşi trece degetele groase peste sânii mici de-abia acoperiţi de cămaşa fină, îşi cercetează bărbia în care îi creşteau până nu demult fire groase de barbă şi se uită atent la umflătura din chiloţii mov satinaţi. „Abia aştept”, îşi spune.

E o dimineaţă aspră de ianuarie. Raluca nu a dormit deloc, a băut Cola în neştire şi, de la răsăritul soarelui, tot aruncă lucruri în bagajul mare din mijlocul camerei. Oje, creme, loţiuni, pachete de dresuri nedesfăcute, bluze negre, fuste multe şi un teanc de dolari pentru operaţia de poimâine. Şi-a luat concediu o lună şi jumătate, împrumut de la bancă şi mobilă de dormitor ca să treacă mai uşor peste perioada de recuperare. În două zile, departe, în Bangkok, Raluca Niculescu va scăpa de penisul cu care trăieşte de 28 de ani şi va deveni în sfârşit femeie.

***

Raluca s-a născut la Bucureşti, dintr-un tată autoritar şi o mamă cu concepţii bine definite despre viaţă, ambii preocupaţi de propriul succes. O chema Bogdan Ion, dar îşi aminteşte că străbunica la care a stat în primii ani de viaţă îi spunea rar pe nume. Îl alinta cu „pisicuţa mea” şi „ursuleţ”. Bogdan era un copil plinuţ, cu părul blond şi cârlionţat, privire blândă şi chip de fetiţă, care, când mergea să-şi ia pantofi, primea de la vânzătoarele din magazin adidaşi cu fluturaşi. Se juca cu păpuşi şi fugea de insecte. La grădiniţă făcea schimb de uniforme cu fetele (lui îi plăceau fustele). În vizite, se mânjea cu farduri şi proba pantofi cu toc. Nu se simţea cu nimic diferit faţă de sora lui cu trei ani mai mică, în afară de „chestia aia” care îi atârna în faţă.

Bogdan a fost crescut pe rând de o străbunică, apoi de bunici, iar pe părinţi, care aveau după Revoluţie afaceri în mai multe zone ale ţării, îi vedea rar. Tânjea după afecţiune şi-i plăceau mult oamenii. Căuta tovarăşi printre copiii de la bloc, prin parc sau pe la cozile ceauşiste şi-i plăcea să joace leapşa într-o parcare mare subterană. Deseori, sfârşea în mijlocul unor jocuri la care nu se pricepea, iar la sport era de-a dreptul groaznic (nu putea să alerge, ura fotbalul şi rar se urnea să joace volei cu fetele). În familie, în schimb, se răzvrătea. I se părea că sora lui primea mai multă atenţie şi făcea tot felul de prostii sau crize ca să fie şi el băgat în seamă. Cu bunicii se înţelegea bine cât timp era lăsat să facă ce voia. Când se certau, ţipa şi trântea uşi. Se liniştea greu, răvăşea lucrurile din cameră şi rearanja mobilierul.

Prima pereche de chiloţi de damă, roz, şi-a cumpărat-o în generală. Dormea cu ea sub pernă de teamă să nu i-o găsească bunica şi a purtat-o până s-a rupt, deasupra uneia mai strâmte care îi sufoca gâlma dintre picioare. Oglinda îi era duşman şi-şi privea rar corpul, pe care nu-l simţea al lui. Se înălţase mult, îi apăruse păr pe piept şi penisul i se mărise. „Ură simţeam când mă uitam la chestia aia.”

La şcoală s-a integrat greu şi nu a avut prieteni. Chiulea mult de la sport pentru că nu voia să se dezbrace de faţă cu băieţii. Copiii îl şicanau ba pentru că era gras, ba neîndemânatic. Primea mulţi bani de la ai lui cu care le cumpăra colegilor mâncare şi sucuri ca să-i ţină pe lângă el, îşi pierdea vremea la jocuri mecanice în Parcul Herăstrău, iar, mai târziu, mima fericirea prin baruri şi beţii.

Îşi aminteşte şi acum de primele întrebări. Era în vizită la părinţi şi a strecurat în ghiozdan o casetă cu un film porno dintr-un dulap uitat descuiat. Acasă, la bunici, a înfipt caseta în video şi s-a uitat până la capăt la zecile de imagini cu bărbaţi goi şi fete strigând de plăcere şi niciuna nu i-a părut familiară. Apoi a apărut o fată cu penis. Nici ca mama, nici ca sora, ci fix cum se vedea el pe sine.

Bogdan spune că a fost mereu atras de bărbaţi, ba chiar în liceu i-a picat cu tronc un profesor de geografie. (Relaţii amoroase în schimb a avut abia în facultate.) Seara, la duş, se atingea să vadă ce îi face plăcere, iar penisul îl lăsa de obicei deoparte. Devenise singuratic şi tot mai conştient că nu voia să fie înscris cu forţa într-o categorie căreia nu simţea că îi aparţine. Cu gândul la fata din film, răscolea internetul, stătea pe chat-uri şi site-uri obscure şi căuta aproape zilnic persoane ca el.

Aşa a găsit primii băieţi care se simţeau fete, primele femei cu visuri de a deveni bărbaţi, primii oameni care gândeau într-un fel, arătau într-alt fel şi-şi spuneau „transsexuali”. Nu erau persoane cărora le plăcea doar să poarte hainele sexului opus (ca travestiţii), nici persoane care nu se identificau mental cu niciun sex (cum sunt intersexualii), nici bărbaţi efeminaţi, nici femei cu aspect masculin. Erau cei care aparţineau mental sexului diferit de cel biologic, care simţeau că se află într-un corp străin, că nimic din ceea ce proiecta creierul lor despre propria persoană nu era ilustrat cum trebuie la nivel fizic, că erau prizonierii propriei cărni şi că nu puteau să evadeze.

Apoi a aflat că transsexualitatea e o problemă medicală înscrisă în categoria tulburărilor tratate de psihiatri, dar nu o boală mentală propriu-zisă. Denumirea oficială este „tulburare de identitate de gen” (TIG) sau „disforie de gen”, iar tratamentul e un parcurs lung şi costisitor care constă în aducerea pacientului la înfăţişarea care îl reprezintă.

***

Bogdan a încercat prima oară în gimnaziu. Citise nenumărate poveşti despre transsexuali bătuţi şi ucişi pe stradă, abandonaţi de prieteni şi uitaţi de familii. S-a aşezat în genunchi, a luat două andrele, le-a băgat în priză, iar capetele le-a pus de-o parte şi de alta a penisului. Voia să le spună părinţilor ce aflase şi cât de speriat era, dar chiar în seara aia un grup de homosexuali fusese prins în Parcul Operei şi i-a auzit pe ai lui zicând că trebuie omorâţi. Bogdan de-abia vorbea cu părinţii şi era sigur că l-ar respinge dacă ar afla că e transsexual. Aşa că a încercat să se omoare. Spera că, dacă va lua foc, corpul îi va rămâne întreg, iar „chestia” va fi carbonizată şi nu se va mai şti că a fost băiat. S-a zgâlţâit un pic, a sărit siguranţa şi priza a luat foc.

Pentru colegii de liceu, Bogdan era un băiat cu faţă de miliţian corupt pe care îl porecliseră Garcea. Alura feminină din copilărie se pierduse la pubertate, iar Bogdan era acum un tip înalt, masiv, cu figură bonomă şi zâmbet ştrengăresc, nu prea interesat de şcoală, dar obsedat de Cola. Îi plăceau filmele de acţiune şi jocurile, asculta Manowar, Rammstein şi Cradle of Filth, iar la sport era la fel de talentat ca în copilărie. Vorbea neîntrebat în timpul orelor, iar ca să scape de-o notă proastă prefera să se alinte în faţa profesorilor decât să îi impresioneze prin studiu suplimentar. Voia să fie băgat în seamă de toţi, râdea cu toată lumea, iar colegii ajunseseră să creadă despre el că uneori se străduia prea tare să capete atenţie şi că era un răsfăţat. Pe ascuns, în toaletă, îşi cresta încheieturile cu cutere găsite pe podelele murdare.

Bogdan era mereu printre fete şi-şi băga nasul să audă ce vorbesc. Se înţelegea cu ele atât de bine încât trezise suspiciuni printre băieţi, care se întrebau ce avea Garcea de le intra pe sub piele. De vreo iubită sau aventură a lui nu auzise nimeni. Circulau doar zvonuri – lansate tot de el – că ar fi mers la curve, dar nimeni nu-l credea, ba chiar se râdea pe la colţuri. Nu era prima dată când Bogdan minţea şi tot mai puţină lume gusta poveştile lui închipuite. (Avea şi „un mod de a exagera lucrurile”, spune Alexandru Dascalov, coleg de liceu.) Noaptea, când rămânea singur acasă, Bogdan se îmbrăca în rochiile elegante pe care bunica le purta când era tânără, îşi punea pantofi cu toc şi pleca singur la plimbare pe străzi, prin parcuri sau prin jurul blocului. Nu se ferea prea tare de cunoscuţi, de trecători şi de oricine s-ar fi putut uita uimit cum un adolescent obez înfige o pereche de tocuri în asfalt şi unduieşte faldurile unei rochii din anii ’50-’60. Erau singurele momente când se simţea împlinit.

Pe primul tip cu care s-a culcat pe bani îşi aminteşte că l-a găsit pe mIRC, pe canalul „Curve”, în clasa a noua. Nu regretă că a făcut-o şi nu îi e ruşine. Spune că n-a avut încontro, pe atunci nu mai primea bani de buzunar de la părinţi şi bunicii nu îi dădeau cât avea nevoie. Spune că s-a prostituat vreo doi ani, cam în fiecare săptămână şi mai mult la clienţi acasă. A pierdut numărul bărbaţilor cu care a făcut sex. Dădea anunţuri în ziar şi se recomanda ca „transsexuală, tânără”. Nu ştia nimeni ce face şi avea grijă să nu se afle ca nu cumva cineva să-i cheme poliţia pe cap.

În liceu, a încercat să se spânzure şi să-şi ia viaţa cu pastile. Apoi, când a ajuns la capătul răbdării, i-a spus bunicii din partea mamei că e transsexual. De bunică era cel mai apropiat, deşi de-a lungul vieţii încercase şi ea, ca şi părinţii, să-l controleze de teamă să n-o ia pe căi greşite. Le povestea colegilor că, dacă nu lua note bune, nu îl mai lăsa la calculator sau cu gaşca de rockeri cu care pierdea nopţile prin Parcul Herăstrău şi că îi confiscase casetele cu „muzică satanistă”. În ziua aia, se pregătise pentru ce era mai rău. Se gândea că bunica în vârstă nu va suporta şocul şi se întreba dacă să-şi ducă planul până la capăt sau să se oprească înainte de a regreta. A setat numărul Salvării pe o tastă de apelare rapidă, şi-a luat un ton serios şi i-a mărturisit că el se simte femeie. Reacţia ei l-a surprins profund. „Buni mi-a zis calmă: «De când te-am văzut prima oară, le-am spus alor tăi că eşti fată».”

Nimeni nu ştie de ce unii oameni simt că se află în corpul greşit şi nici ce se poate face pentru a preveni asemenea situaţii. La nivel mondial există încă o dezbatere între cei care susţin că transsexualitatea e ceva cu care te naşti şi cei care cred că o dobândeşti în urma unor experienţe din copilărie. Dar unii psihiatri spun că semnele sunt vizibile de foarte timpuriu, încă din primii ani de viaţă, când copilul nu înţelege de ce sex este. Anumite studii arată că însăşi structura creierului persoanelor transsexuale e diferită de cea a sexului biologic. Părinţii de obicei nu-şi pun problema că ar putea avea un copil transsexual şi-l silesc să se adapteze normalului din societate. Cei care simt că ceva nu e în regulă nu ştiu dacă e bine să-l lase pe copil să se poarte aşa cum vrea, de teamă să nu sufere la şcoală, pe stradă sau în relaţia cu prietenii. Familiile cu copii transsexuali schimbă des locuinţe şi şcoli şi caută mereu comunităţi care să accepte că un membru al lor va trece printr-o mare transformare.

***

Bogdan a început mai multe facultăţi – management turistic şi limbi străine – doar ca să scape de armată. A fost membru în aripa tânără a unui partid la care a renunţat, şi-a petrecut ani buni într-o organizaţie evanghelistă din care a fost dat afară şi a reuşit până la urmă să termine jurnalismul şi să se angajeze în 2004 la Societatea Română de Radiodifuziune, mai întâi ca reporter, apoi ca IT-ist, apoi ca tehnician audio la postul online Radio 3Net „Florian Pittiş”. Spune că, prin anii 2000, bunicii şi-au vândut apartamentul şi şi-au luat unul mai mic, iar lui i-au cumpărat o garsonieră în cartierul Rahova. Stătea singur, părinţii îi dădeau puţini bani, luase un împrumut de la bancă şi-l spărsese pe „tâmpenii”, era plin de datorii, se văita mereu că îi merge prost, că nu are pe nimeni şi că nu se mai descurcă. Foştii colegi de liceu îi mai făceau rost de câte un job, dar el întârzia mereu. Era greu de găsit, încurca pe toată lumea şi nu avea chef să muncească. Ca să facă uşor rost de bani, a avut „iubiţi” străini care îl întreţineau, dar s-a oprit când s-a angajat în radio pentru că se săturase să fie privit doar ca o „gaură de futut”.

La serviciu, i se spunea Bulbucea, din cauza perechii lui de ochelari cu lentile mari care îi făceau ochii bulbucaţi. Bulbucea era un tip umflat care uita să plece acasă, nu refuza orele suplimentare şi colegii profitau mereu de bunăvoinţa lui exagerată, aşa că nimerea des pe turele mai incomode. Îl credeau necomunicativ, nu prea deştept, lipsit de orice pricepere în a fi bărbat, iar la fotbal jurau că nu-l vor mai chema a doua oară. De femei stătea departe şi-şi reprima dorinţa de a le vorbi. Când nimerea totuşi în mijlocul lor la o ţigară, bârfea, schimba păreri despre bijuterii şi comenta vestimentaţia vedetelor de la evenimente. Mulţi credeau că e gay, dar el spune că a avut iubite, ce-i drept mai „băieţoaice”, la care chiar a ţinut. O tipă din Germania, pe când lucra într-un hotel din Stuttgart, şi una în Bucureşti, colegă de facultate la management turistic. N-a fost mereu sincer cu ele şi nu le-a mărturisit că se consideră de fapt femeie pentru că îi era teamă să le rănească. Dar lăsa să se înţeleagă asta prin rolul pe care şi-l asuma. El gătea, spăla, făcea cumpărături.

***

Raluca vorbeşte pe un ton tăios, uşor răguşit. Stă pe marginea patului cu nişte chiftele reci în faţă, din care muşcă în grabă deasupra tastaturii unui laptop mic. Tună. „Vii odată? Păi în pizda mă-tii, tre’să plec. Nu pot. Am ditamai bagajul, în morţii mă-tii. Mişcă-te!” Închide telefonul şi-şi drege vocea, subţiind-o din senin, ca de fiecare dată când realizează că şi-a dat drumul la gură şi-a uitat că are voce de bărbat. „Era aia, fosta.”

Aproape o oră mai târziu, Marilena, o tipă rotundă, îmbrăcată în trening, cu părul prins neglijent în coadă, o ia în braţe pe Raluca şi dă să-şi apropie buzele cărnoase de obrazul ei drept. Stau amândouă în picioare lângă un raft alb, în cameră, iar Raluca se uită dezinteresat la linoleumul fără covor, ţinându-şi în mână ţigara. Întoarce capul brusc şi Marilena nimereşte cu nasul în părul ei proaspăt spălat.

„Îmi laşi un rând de chei?”, o întreabă Mari.

„Nu.”

„Da’ routerul tău wireless poţi să mi-l dai şi mie până te întorci, pisu?”

„Nu.” Raluca se strâmbă. Face o pauză şi-şi verifică cifrul trolerului. „Hai, lasă-mă în pace.”

***

Bogdan a cunoscut-o pe Mari în iulie 2006. Vorbiseră pe singur.ro o săptămână. El îi zisese „bună”, ea îi răspunsese şi după câteva telefoane şi poze pe Messenger, s-au întâlnit la fântâna arteziană de la Universitate. S-au plimbat prin Cişmigiu, au vorbit de facultate, iar după ce s-au despărţit ea i-a trimis un mesaj cum că voia să îl cunoască mai bine. Bogdan i-a cumpărat lui Mari un inel cadou, iar de Crăciun, la o reuniune a familiei lui la Braşov, le-a spus părinţilor că o să se însoare.

Nimeni nu le-a înţeles relaţia. Mari era o fată simplă, geloasă şi părea bărbatul în cuplu. Bogdan o lua cu el peste tot şi avea încredere în ea. A prezentat-o drept viitoarea lui nevastă prietenilor, colegilor, chiar şi şefului din radio. Unii credeau că Mari stă cu el doar pentru averea pe care el ar fi urmat să o moştenească, iar părinţii lui Bogdan nu prea o plăceau. „Lui ta-su nu-i plăcea că era urâtă”, spune Radu, finul părinţilor lui.

Bogdan se distanţase mult de familie, deşi nici el, nici ei nu lăsau să se vadă asta în public. La petreceri, unde erau prieteni, vorbeau, râdeau, dansau, dar la micul dejun stăteau separat, părinţii şi alte rude într-o parte, el cu Mari în cealaltă. Se simţea un zid între ei şi unii o puneau pe seama faptului că Bogdan nu ajunsese la statutul la care ar fi vrut părinţii lui să ajungă, că nu avea un serviciu important, că locuia într-o garsonieră şi că se descurca destul de greu cu banii. Când se certa cu ei şi îl bufnea plânsul, doar pe Mari o lăsa să-l vadă. De ea nu se ascundea. Îi vorbea cum avea chef şi arăta cum îi venea pentru că ştia că ea îi era aproape oricum.

La nici o săptămână după începutul relaţiei, Bogdan i-a spus lui Mari că vrea să devină femeie. Mari a plâns, apoi a râs, apoi îşi aminteşte că sora lui i-a povestit că el obişnuia să poarte prin casă dres şi lenjerie de damă şi că o dată pe lună spunea că vrea să fie fată, dar îi trecea. Mari a început să răscolească internetul, a dat de discuţii despre transsexuali şi îşi aduce aminte că a citit chiar şi un articol despre o substanţă chimică miraculoasă care i-ar fi făcut pe transsexuali să nu-şi mai dorească să fie de sex opus. „Dacă îţi fac rost de substanţa asta, o iei?”, l-a întrebat. Bogdan i-a zis că nu există aşa ceva, că el aşa s-a născut şi că nu e vina lui că e într-un corp greşit.

Bogdan şi Mari au fost împreună patru ani. Identitatea unei persoane nu are legătură cu orientarea sexuală, deci pot exista bărbaţi care suferă de transsexualitate şi au relaţii cu femei, dar asta îi face de fapt gay. Însă Mari e sigură că Bogdan a iubit-o aşa cum un bărbat iubeşte o femeie, nu cum se iubesc două femei. Chiar şi în relaţiile intime cu el se simţea ca într-un cuplu obişnuit. Bogdan, în schimb, spune că a ţinut la Mari doar ca la o prietenă dragă, că povestea asta a fost o altă închipuire cu care să fenteze zvonurile că ar fi homosexual şi încă o dovadă că a încercat să se adapteze regulilor obişnuite în societate.

În anul în care a cunoscut-o pe Mari, Bogdan a întâlnit şi primii transsexuali, la Asociaţia ACCEPT, cea mai veche organizaţie nonguvernamentală care promovează drepturile minorităţilor sexuale în România. Era voluntar, făcea pe şoferul şi se ocupa de tot soiul de evenimente. Acolo mergea şi la consiliere. Era ieftin, iar psihologul de la ACCEPT era printre puţinii din România care mai văzuseră persoane ca el. Uneori, la psiholog îl însoţea şi Mari. Odată a venit chiar şi mama lui. În familie se ştia că se îmbracă în desuuri de damă şi că spune că e de fapt femeie, dar nu prea era luat în seamă. Când episoadele au început să se petreacă mai des, mama a încercat să afle ce se întâmplă. Bogdan spune că ea nu a înţeles nimic şi a plecat zicând că nu pricepe de ce nu poate să rămână gay, să nu ştie nimeni cu cine se culcă şi să „pară bărbat” pentru restul lumii.

Bogdan a început să ia estrogen în 2006. Regulat şi fără prescripţie medicală, deşi suferea de tromboflebită, o inflamaţie a venelor, şi nu avea voie să urmeze un tratament hormonal. Lua patru pastile dimineaţa şi patru seara, aşa cum citise pe internet, şi-şi făcea periodic analize de sânge. Nu mai avea puterea fizică a unui bărbat, îi crescuseră sânii, părul i se rărise, testiculele i se micşoraseră. La o analiză endocrinologică, a aflat şi că nu mai era fertil.

Din 2010, a început să poarte haine de damă pe stradă şi la serviciu şi să se prezinte Raluca sau Alexandra (îi plăcea cum sună, iar Alexandra îşi spunea de mic). A şocat pe toată lumea când a început să slăbească brusc şi s-a ţinut cu sfinţenie de un regim creaţie proprie care l-a adus de la 145 de kilograme la 72 în mai puţin de un an. La serviciu, schimbarea lui a stârnit miştouri pe la colţuri şi râsete pe înfundate. Bărbaţii se întrebau dacă are sau nu „ţâţe”, dacă e adevărat că poartă cercei şi dres sau dacă îşi face unghiile. Foştii colegi de liceu i-au accesat profilul de Facebook în neştire, toţi se holbau la poze şi nu le venea să creadă că Garcea se transformă în gagică. Pe stradă, lumea îl înjura şi îl scuipa în plină zi.

Cu Mari devenise rece, chiar agresiv. „Zicea că nu mai vrea să mă vadă, să fie cu mine”, spune ea. „Încerca să mă îndepărteze, iar lumii i-am spus că ne-am despărţit pentru că nu ne-am mai înţeles. Asta era placa noastră ca să nu afle lumea despre el.” Mari i-a aruncat inelul de logodnă în faţă, apoi s-a sucit şi a vrut să continue. „Eu îl iubeam încă şi nu renunţasem la ideea de a fi împreună. Şi am încercat orice metodă”, chiar să trăiască precum două femei într-o relaţie lesbiană, dar n-a mai mers.

Pe 30 iunie 2010, Bogdan a primit diagnosticul oficial de transsexualitate în baza Standardelor de îngrijire pentru transsexuali, transgender şi persoane care nu se încadrează într-un anumit gen, date de Asociaţia Harry Benjamin International Gender Dysphoria din Statele Unite. (România nu avea un ghid propriu de îngrijire a transsexualilor.) I l-a pus un psihiatru de la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Alexandru Obregia” care mai lucrase cu transsexuali şi era convins că Bogdan nu suferă de o boală mentală sau de o altă anomalie fizică ce îl face să creadă că este de alt sex şi că dorinţa de a se schimba nu e ceva trecător. Bogdan mergea la psiholog deja de patru ani.

Părinţii lui Bogdan n-au putut să accepte că vor avea încă o fată, au rupt legătura cu el şi au încetat să mai vorbească despre fiul lor în public. Bogdan e un subiect despre care se şuşoteşte chiar şi la mesele de familie.

* * *

Pe când avea părul albastru electric, îşi făcea unghiile cu ojă neagră şi purta cercei coloraţi, Bogdan a uitat pornită camera video care transmite pe internet ce se întâmplă live în studioul radio. O ascultătoare l-a văzut în cadru, s-a scandalizat, a sunat nervoasă şi s-a plâns că Radio3Net este un post mult prea serios pentru a permite unui bărbat ca arătarea care a apărut pe cameră să se prezinte în faţa publicului. Plângerea a ajuns la urechile redactorului-şef, care i-a interzis lui Bogdan să se mai expună celor de acasă până când nu-şi rezolvă problemele de aspect.

Bogdan n-a povestit nimănui din Radiodifuziune despre motivele pentru care se face de râs şi prea puţini au avut curajul să-l întrebe ce se petrece, deşi asistau cu toţii la o transformare de necrezut. Unii nu erau pregătiţi pentru a primi un răspuns, alţii credeau că nu ar fi aflat nimic pentru că el nu fusese oricum prea vorbăreţ şi destui îl vedeau ca pe un excentric pe care încercau să îl ignore. „Din momentul în care a început transformarea, am văzut un om cuprins de o serenitate extraordinară”, spune Irina Baltă, colegă la Radio3Net. „Câte lucruri neplăcute a auzit, câte atitudini ostile şi batjocoritoare cărora le-a răspuns în permanenţă cu un zâmbet extraordinar… Mi-a zis că şi-a impus să nu răspundă acestor lucruri, să îi înţeleagă pe oamenii ăştia că nu o înţeleg pe ea, pentru că e dreptul lor. A ajuns la tipul ăsta de înţelepciune după ce primise bobârnace, după ce probabil că plânsese, după ce probabil că încercase să fugă de oameni.”

Bogdan nu a fost niciodată ameninţat că-şi va pierde locul de muncă la Radio3Net, deşi de obicei persoanele transsexuale au multe probleme la serviciu. Unii sunt concediaţi de cum încep să se îmbrace diferit sau sunt daţi la o parte de colegi, iar alţii nici nu ajung să ocupe un post cât timp sunt în tranziţie. Irina Niţă, director executiv al Asociaţiei ACCEPT, cunoaşte cazul unui transsexual care în acte era bărbat şi arăta a femeie şi care a fost refuzat la angajare. Firma nu risca să aibă un angajat femeie iar în cazul unui control să se descopere că în acte e de fapt bărbat. Alte persoane transsexuale nu ar vrea ca angajatorii să le afle din acte sexul biologic pentru că nu au hotărât să-şi facă publică identitatea, iar unii trăiesc zi de zi cu frică. „Sunt oameni care lucrează şi despre care doar şeful ştie că sunt trans. Umblă fără buletin la ei ca să nu îl poată arăta sub nicio formă şi să nu aibă cum să se deconspire. Trăiesc coşmarul de a nu se descoperi că nu sunt ceea ce cred colegii lor că sunt.”

***

Raluca stă chircită pe pat, fumează cu geamul închis şi se uită pe internet la nişte fotografii cu gay, lesbiene şi transsexuali de pe agenţia de presă Mediafax. Apare şi ea într-una, făcută în 2008, la parada gay. De fapt, nu prea e ea. E un bărbat cu guşă, brunet, cu păr vâlvoi, în rochie, cu o mască cu pene. În dreapta ei e Naomi, transsexuala-vedetă.

„Mamă, de când e… moa.” Îşi pune mâinile pe faţă a scârbă şi refuză să se mai uite. „Vai, deci nu se poate…” Apoi de-abia deschide ochii şi citeşte explicaţia fotografiei. „Măcar asta e cât de cât OK. Eu nu m-am dat în stambă la marşul gay. Eram singura îmbrăcată elegant. La un moment dat, câţiva reporteri au tăbărât pe nişte amici gay. De nervi, am gesticulat urât şi m-au fotografiat. Au pus poza aia, cea mai nasoală, pe prima pagină a ziarului Libertatea.” Se strâmbă a dispreţ, râde, dar nu-şi ia ochii de la ecran. „Bine că nu se uită nimeni pe Mediafax.” 

Când a început tranziţia, Bogdan era foarte masculin, spre deosebire de alţi transsexuali care arată, chiar fără tratament, ca sexul cu care se identifică. Avea barbă, mult păr şi hainele de femeie nu făceau decât să-i dea un aspect de travestit lipsit de simţul ridicolului. Recunoaşte că înainte nu-l interesa cum arăta şi că nu era deloc îngrijit. Se îneca în mâncare, purta orice avea la îndemână, iar prietenii spun că nu se avea bine nici cu săpunul. Raluca în schimb a experimentat cele mai radicale înfăţişări, pentru că nu ştia ce i se potriveşte sau cum trebuie să fie o femeie şi pentru că era curioasă să încerce tot ce considera că îi fusese furat în trecut. Şi-a decolorat părul care crescuse în toate direcţiile, l-a vopsit în diferite culori şi l-a ars de nenumărate ori în graba de a scăpa de o nuanţă care nu îi plăcea, a început tratamente prin electroliză pentru a scăpa de barbă, a încercat diverse stiluri vestimentare şi nici acum nu se descurcă cu machiajul. În schimb, ştia de mic să strunească tocurile şi din liceu să se penseze.

În timp, a învăţat să asorteze culorile şi să îşi vopsească părul în nuanţe mai naturale. Se consulta mereu cu colegele de la serviciu sau citea pe net despre haine şi cum să le îmbine şi chiar ajunsese să surprindă prin deciziile pe care le lua. Era extrem de fericit când o nimerea odată sau când lumea chiar îl lua de femeie pe stradă. „Eram odată cu duba de la ACCEPT şi am tăiat calea la unii şi m-au înjurat. Eu eram ca un bărbat cu plete pe vremea aia. Şi mă înjură: «Muista dreacu’. Dă-te dreacu’ de proastă». Aşa de bine m-am simţit. Mă înjuraseră la feminin.”

În noiembrie 2010, Bogdan Niculescu a dat în judecată Statul Român, reprezentat prin Consiliul Local Sector 1, pentru a-şi schimba sexul în acte. Procesul s-a desfăşurat cu uşile închise. Bogdan nu voia să suporte privirile celor care ar fi vrut să asiste ca la un spectacol sau întrebările sâcâitoare ale presei de scandal. La dosar, a depus toate evaluările medicale pe care le-a obţinut de-a lungul timpului de la psihiatru, psiholog, endocrinolog, şi povestea lui, scrisă pe câteva coli de hârtie. În baza diagnosticului, Bogdan a cerut să devină legal femeie şi să poarte un nume corespunzător. Singurul martor audiat a fost şeful lui din radio, care nu mai participase niciodată la un proces şi care îşi dorea, de dragul experienţei, să contribuie la ceva ce nu credea că va mai vedea vreodată: un tip căruia îi dădea salariu devenea tipă sub nasul lui.

Procesul a decurs bine, deşi legea românească nu e prietenoasă cu persoanele transsexuale. Există doar un articol şi o menţiune pe baza cărora avocaţii îşi construiesc cazul şi, ca să fie siguri că li se dă câştig de cauză, pot aduce argumente suplimentare din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi din alte cazuri de transsexualitate rezolvate în instanţe din afara României. Judecătorii sunt şi ei confuzi, e un domeniu nou şi probele pe care le cer sunt diverse şi deseori se bat cap în cap cu parcursul celor care ajung să solicite schimbarea de sex. Instanţele pretind de la examene ale organelor genitale până la expertize medico-legale care necesită chiar ani, în care practic persoana transsexuală repetă paşii pe care i-a făcut deja, sub controlul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”: se comportă în societate ca sexul cu care se identifică, obţine un alt diagnostic de la un psihiatru IML, arată că are caractere sexuale corespunzătoare sexului dorit (în cazul unui bărbat spre femeie – sâni, puţin păr pe corp etc.) şi că se integrează bine în societate. Procesul în instanţă poate dura ani şi de multe ori se ajunge la recurs. Nu există o reţetă care funcţionează mereu şi reuşitele se datorează atât unor avocaţi abili, cât şi unor judecători deschişi.

Procesul lui Bogdan a durat puţin peste jumătate de an. Teancul de documente a convins-o pe judecătoare, care nu a cerut să se aducă dovezi suplimentare care să întârzie verdictul. În august 2011, Bogdan Ion Niculescu a primit din partea Judecătoriei Sectorului 1 hotărârea definitivă şi irevocabilă de schimbare a sexului şi noul prenume: Alexandra Raluca.

Raluca pleacă într-o oră şi stă călare pe YouTube. A terminat bagajul, şi-a pus în geantă buletinul şi paşaportul nou şi, în timp ce aranja ultimele lucruri, şi-a amintit de un clip cu nişte tipe care nu ştiu diferenţa dintre „valvă” şi „vulvă”. Priveşte fix ecranul, apoi îşi dă ochii peste cap şi strâmbă din buze cu un aer superior. Îi vine să-njure. „Eu nu sunt femeie biologic, nu sunt studentă la construcţii ca domnişoara din clip şi poa’ să vină o mie de camere pe mine că, oricât de emoţionată aş fi, tot ştiu ce e aia o vulvă.” Şi repetă apăsat: „vulvă”.

Prima operaţie de schimbare de sex din lume a fost realizată în anul 1930, în Statele Unite, când Dora-R a devenit femeie. În România, premiera s-a produs în 1995, când Sorin Florin Raţiu a devenit Sorina. Operaţia complicată realizată de profesorul doctor Ioan Lascăr, şeful Clinicii de Microchirurgie Plastică Reparatorie de la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca din Bucureşti, a fost un succes, dar parcursul pacientei a pus într-o lumină negativă reuşita medicală. Băiatul devenit fată era orfan, sărac şi primise diagnosticul de transsexualitate la Spitalul de Psihiatrie din Alba-Iulia fără prea multe investigaţii. Sorina nu a respectat indicaţiile postoperatorii, vaginul i s-a strâmtat şi a ajuns curând pe mâna unui chirurg de la Sibiu, care i-a confecţionat un alt vagin dintr-o bucată de intestin gros, şi apoi la altul din Cluj, pentru că vaginul i se desprinsese. Sorina nu mai lua nici hormoni, iar ca să scape de firele de barbă, şi-a turnat sodă caustică pe faţă. S-a dovedit ulterior că însăşi condiţia cea mai importantă pentru a iniţia un proces de schimbare de sex nu fusese îndeplinită: evaluarea psihiatrică fusese făcută prost, Sorin avea retard mental şi nu era în stare să ia o asemenea decizie legată de viaţa lui. Presa vuia. Jurnaliştii scriau despre drama tânărului de 19 ani mutilat de o suită de doctori care au făcut experimente pe mintea şi pe corpul lui şi de un sistem medical ce nu fusese în stare să gestioneze un asemenea caz.

Raluca ştie că operaţia de schimbare de sex e o intervenţie complicată. Ştie că doctorul îi va face o incizie în perineu, îi va modela un vagin din tegumentul penisului, apoi îi va confecţiona un clitoris din gland şi labii din scrot. Ştie că totul se poate sfârşi prost dacă chirurgul nu are experienţă şi că, oricâtă experienţă ar avea, în cariera lui se întâlneşte mai rar cu un transsexual decât cu un pacient cu apendicită. Şi mai ştie că ea, de la o apendicită, era să moară.

În România au avut loc doar şase operaţii de schimbare de sex în 17 ani: cinci realizate de doctorul Lascăr de la Floreasca şi una, în 2011, la Spitalul Clinic de Urgenţă Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri, de doctorul Cristian Niţescu. Mulţi transsexuali români s-au operat în străinătate, mai ales că, în unele situaţii, pentru a li se schimba sexul în acte chiar instanţa le-a cerut să aducă dovezi că au deja organele genitale pe care şi le doresc. Chirurgii din România nu operează decât în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Intervenţia în străinătate e preferată şi pentru că e deseori mai ieftină, iar medicii au operat mai mulţi pacienţi. În Ucraina, se estimează că una din 30.000 până la 50.000 de persoane suferă de tulburare de identitate de gen, iar prima operaţie de schimbare de sex a avut loc la sfârşitul anilor ’80, scrie Enciclopedia Internaţională Completă şi Continuă a Sexualităţii, ediţia online. În Bulgaria, prima femeie a devenit bărbat în 1988 şi de atunci au fost operate 21 de persoane. Polonia are deja 400 de operaţii la activ, iar mult mai la est, în Thailanda, unde se înghesuie mai ales americanii, o singură clinică e responsabilă de mii de operaţii anual.

În ziua când l-a văzut pe doctorul Lascăr, Raluca a venit acasă tremurând. Voia să se opereze în România deoarece credea că intervenţia e suportată de Statul Român. (Casa Naţională de Asigurări de Sănătate spune însă că operaţia de schimbare de sex nu a fost niciodată decontată sub această denumire.) Fusese deja înainte la spitalul de arşi şi spune că i se ceruse şpagă. Pentru o intervenţie în străinătate nu avea bani. Să-i facă din prostituţie i-ar fi luat mult timp şi nu mai voia să ajungă acolo. Cu o seară înainte să meargă la Floreasca era veselă, de-abia aştepta să se programeze, să se opereze şi să-şi atingă liniştea. Când s-a întors acasă, era neagră. „Mă programaseră la operaţie în 2025.”

Numărul pacienţilor transsexuali care cer să fie operaţi în Spitalul Floreasca este infim comparativ cu celelalte cazuri grave de care medicii trebuie să se ocupe zilnic. Să se prioritizeze intervenţiile chirurgicale de schimbare de sex e practic imposibil într-un sistem care abia se obişnuieşte cu denumirea diagnosticului. Însă transsexualii sunt o categorie aparte, care deseori recurg la metode disperate în aşteptarea transformării fizice. Nu există studii care să indice numărul persoanelor transsexuale sau transgender care încearcă să-şi ia viaţa. E greu chiar şi să se determine numărul celor care locuiesc în România pentru că a fi transgender sau transsexual înseamnă să te ascunzi. Se ştie doar că presiunea psihologică în cazul pacienţilor cu TIG e mare şi că rata tentativelor de sinucidere cauzate de dispreţul faţă de propriul corp atinge cote îngrijorătoare în alte state. Un studiu al Centrului Naţional de Egalitate a Persoanelor Transgender din Statele Unite, realizat pe 6.450 de persoane, indica faptul că în 2010 patru persoane din zece au vrut să-şi ia viaţa.

Raluca a plâns toată ziua şi nici Cola n-a mai binedispus-o. Repeta obsesiv „şi-au bătut joc de mine” şi povestea că asistentele au râs de ea, că nu i-a păsat nimănui de suferinţa ei şi că nici ei nu-i mai pasă de viaţă. În aceeaşi zi, a scris un email unei clinici din Thailanda, unde în urmă cu un an se operase o prietenă a ei, tot transsexuală. Medicii i-au spus că o aşteaptă de îndată ce face rost de bani de drum şi de 15.000 de dolari pentru intervenţie. În decembrie, şi-a depus actele pentru un împrumut la bancă.

***

Sunt mulţi cei care spun că Raluca e diferită de Bogdan, că e schimbată în bine, că e mai sociabilă şi mult mai deschisă. Tot mulţi sunt şi cei care cred că o să regrete tot ce a făcut şi că întreaga transformare a lui Bogdan nu e altceva decât o altă poveste ţesută într-un moment în care voia atenţie sau se credea neînţeles. Bogdan mărturisea că trăia într-o lume a lui, că obişnuia să mintă ca să fie băgat în seamă sau ca să nu fie luat de fraier. Raluca e şi ea inconsecventă, plină de contradicţii, exagerează şi uneori înfloreşte adevărurile doar pentru a da bine. Ca la secţia de poliţie unde s-a dus să-şi schimbe buletinul după terminarea procesului, când i-a spus unei doamne că e deja operată şi e fericită ca femeie, deşi nici nu se hotărâse unde se operează; ca la reuniunea de zece ani de la terminarea liceului, când s-a lăudat că are o relaţie stabilă; ca atunci când are nevoie de bani împrumut sau vrea să stoarcă o lacrimă celor care ştie că o pot ajuta. „Când minte, caută să se protejeze”, spune colega ei, Irina Baltă. „Se foloseşte de o mică escrocherie sentimentală, se victimizează şi se vulnerabilizează pentru a căpăta simpatie, un pic de protecţie de la cei din jur. E mai uşor să dai într-un om care se preface că nu are probleme, decât într-un om care devine lacrimogen şi care te roagă să-l ajuţi.”

Însă mai toţi îşi dau seama că transformarea asta din bărbat în femeie, care a durat şase ani, a costat peste 20.000 de dolari, multe lacrimi şi nopţi nedormite, e singura schimbare pe care Raluca şi Bogdan au produs-o împreună, cu sau fără ajutor. Ralucăi nu îi e ruşine nici de trecut, nici de prezent şi vrea să fie „doar o fată normală cu un serviciu normal” (deşi, de curând, a mai cochetat cu video-chatul pentru că are impresia că se scot bani uşor). Crede că îşi va găsi curând fericirea în braţele unui bărbat care să o iubească în ciuda a tot, dar nu exclude nici o aventură cu o femeie, cât timp femeia e „bună”, adică nu urâtă, ca să mai condimenteze viaţa de cuplu. Acum stă într-o garsonieră în renovare, dar vrea căsuţa ei pe pământ şi un petec de grădină. Mai vrea copii, o viaţă dulce şi o persoană căreia să-i spună mamă.

Nu există studii clare care să arate câţi transsexuali regret transformarea de-a lungul vieţii. După mărturii, se estimează că e vorba de o rată prea mică în comparaţie cu cei care se bucură de beneficii, dar se ştie şi că transsexualii nu sunt amatorii destăinuirilor în public şi că îşi petrec mare parte din viaţă ascunzându-se. Odată făcută trecerea, mulţi nici nu vor să participe la studii pentru că nu se mai consider transsexuali, ci femei şi bărbaţi normali. În prezent, se discută intens despre metode medicale care să ajute asemenea pacienţi cât mai devreme şi despre moralitatea punerii unui astfel de diagnostic minorilor. Se dezbat şi efectele începerii unui tratament cu hormoni încă de la pubertate care să oprească dezvoltarea copilului transsexual într-o direcţie pe care nu şi-o doreşte. După schimbare, mulţi se integrează bine şi renunţă la gândurile negre, iar satisfacţia e cu atât mai mare cu cât tranziţia e completă şi reuşită. Însă intervenţia chirurgicală este o cale fără întoarcere şi orice pas greşit poate însemna o viaţă distrusă.

Familia Ralucăi nu a găsit o cale de a accepta ce s-a întâmplat cu fiul lor şi fiecare se luptă cu propriile mijloace să se împace cu situaţia care a apărut pe neaşteptate în viaţa frumoasă pe care şi-au dorit-o. „Am înţeles că mama merge mai des la biserică, speră să găsească liniştea”, spune Claudia, fina părinţilor Ralucăi. Tatăl, în schimb, se străduieşte să înţeleagă în singurătate. „Am aflat de la cineva că era foarte supărat şi că bea”, spune Radu, fostul soţ al Claudiei. „El nu bea. Se vedea pe faţa lui că era supărat.” Părinţii şi sora nu vorbesc despre ea nici măcar cu apropiaţii şi au refuzat să dea declaraţii pentru acest material. „E un subiect tabu”, spune Claudia. „Doar eu cu mama ei mai vorbesc câteodată despre ea, îi povestesc ce mi-a spus, ce a mai făcut Raluca, iar ea mă întreabă dacă e bine, dacă se descurcă.” Raluca vorbeşte aprins despre familia care a renegat-o şi de care încearcă acum să uite, aşa cum şi părinţii ar fi uitat de ea când era mică. „Ei nu s-au interesat deloc de mine. Tresăream la fiecare ţâr de telefon şi speram că e mama sau tata măcar să mă audă. Stăteam în faţa uşii de la intrare şi speram că poate-poate azi or să vină în vizită să mă vadă. Mi-am dorit toată viaţa doar să fiu eu însămi şi să am doar o mamă ca să mă simt şi eu completă. Sufăr enorm că nu am familie, că nu aparţin nimănui.” Printre cuvinte de dispreţ şi injurii se simte şi regret. Ca într-un scurtmetraj de pe YouTube în care se destăinuie: „Vreau să ştiu cum e ca persoană transsexuală să nu mai fiu considerată bolnavă şi condamnată pentru simplul motiv că vreau să fiu eu însămi. Vreau să ştiu cum e să ai o familie”.

Transsexualitatea e diagnosticată la ora actuală potrivit Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale al Asociaţiei Americane de Psihiatrie. TIG ar putea fi scoasă din următoarea ediţie a manualului, ceea ce ar exclude-o din categoria bolilor mentale care sunt tratate de psihiatru. Tratamentul în sine s-ar putea astfel simplifica, implicând doar psihologul. Se fac tot mai multe încercări de a integra fenomenul în sistemul medical şi administrativ, însă problemele sunt mai multe în ţările cu mai puţine resurse. În România, nu există clinici specializate iar medicii se feresc să pună diagnostice şi să dea tratamente de teamă să nu fie acuzaţi de malpraxis. (Abia în 2011 Comisia Naţională de Psihiatrie a emis criterii de diagnostic, indicaţii şi contraindicaţii pentru operaţie, în concordanţă cu cele americane.) La final, cei care suferă sunt pacienţii, pe care îi pot ajuta asociaţiile de profil, precum ACCEPT, care îi pun în legătură cu o mână de specialişti dispuşi să îi ajute. La nivel global, apar zilnic întrebări legate de importanţa sexului ca mijloc de caracterizare a unei persoane, iar specialiştii încearcă să găsească răspuns la nişte întrebări aparent banale. „Am întrebat medicii cum defineşti bărbatul şi femeia”, spune Irina Niţă, director al Asociaţiei ACCEPT. „Am fost surprinsă să nu primesc răspuns. Toată lumea ştie biologic cine e bărbat şi cine e femeie, dar nu poţi să pui graniţa. Pentru că şi femeile se duc mult înspre bărbaţi, şi bărbaţii se duc mult înspre femei şi, când ai pe cineva la graniţă, lucrurile încep să devină foarte complicate.”

***

Raluca Niculescu a devenit femeie pe 13 ianuarie 2012. A plecat din ţară singură, fără prieteni, fără familie şi singură s-a îngrijit într-o cameră de spital unde se perindau doar câteva asistente desprinse parcă din filmele porno asiatice. Respira greu, pe frunte îi alunecau broboane de sudoare pe care şi le ştergea din când în când cu un prosop. Era umflată şi bandajată la faţă (îşi rotunjise maxilarul de jos), la sâni (şi-i mărise până la cupa DD) şi între picioare, iar chipul i se schimonosea de durere când încerca să mişte laptopul ca să tasteze mai bine cu mâna dreaptă. În rest, zâmbea, zâmbea sincer, iar ochii i se îngustau a fericire de sub ochelarii cu ramă aurie. „Am păsă”, scria. „Sunt fericită.”